Omega XIII

18 Martie 2011

SUA, Washington, 14 septembrie 2029, ora locală originală 00:00.

Coldstone se lăsă pe spate în fotoliul său (fotoliul lui George) şi îşi roti absent privirile prin birou. Totul în jurul lui se năruia ca un castel de nisip in ploaie. Bătrânul Albert trecuse în lumea celor drepţi – din vina lui. George murise şi el în blestematul de atentat de pe aeroportul din Londra – oare tot din vina lui? Ţara era încă in DEFCON 3… Cu toate că vara se dusese, canicula continua. Părea să fie mai cald decat în miezul lui iulie. Întregul mapamond îl asalta cu întrebări şi îl zorea să găsească soluţii – pe care nu le găsea, oricât ar fi întors problema pe toate părţile – şi să ia hotărâri. La urma urmei nici el nu ştia prea bine ce se întâmplă. Şi peste toate astea, astmul micului David se agravase. Doctorii spuneau că e ceva temporar, că va trece odată cu arşiţa, dar arşiţa se încăpăţâna să treacă.
Era extenuat. Fizic şi – mai ales – psihic.
Domnule preşedinte…
Tresări şi se uită dezorientat în jur. Abia după câteva secunde realiză că Samantha îl chema prin interfon.
– Da, Sam. Spune!
Doamna Vulpe este aici, spuse secretara.
– Pofteşte-o înăuntru.
Coldstone se îndreptă în scaun şi îşi împreună mâinile pe birou, aşteptând ca fiziciana să intre.
– Luaţi loc, doamnă Vulpe, o invită şi înainte ca secretara să închidă uşa în urma ei, se adresă acesteia:
– Sam, caută-l pe Jackson şi spune-i să vină la mine în birou.
Apoi i se adresă iar fizicienei care se aşezase pe un fotoliu din faţa biroului:
– Doamnă Vulpe, sper să primesc în sfârşit nişte veşti bune de la dumneavoastră.
– Mă tem că nici eu nu ştiu dacă veştile pe care le am sunt bune sau proaste, răspunse fosta asistentă a profesorului Goldberg.
– Domnule preşedinte!… îşi făcu intrarea în birou un bărbat afro înalt, solid, cu trăsăturile sculptate ca în marmură neagră, îmbrăcat în uniforma Homeland Security. Era însoţit de un soldat înarmat, care se postă langă uşă.
– Generale!… Ia loc. Dumneaei este prof. Constance Vulpe, de la Universitatea Columbia, fosta asistentă a profesorului Goldberg. Dânsul este generalul Jackson, ministrul apărării, făcu Coldstone prezentările.
Cei doi îşi strânseră mâinile.
– Acum să trecem la problemele care ne presează. Doamnă Vulpe… am primit raportul dumneavoastră, dar înainte ca generalul Jackson să-şi exprime părerea, aş dori să-mi spuneţi ce naiba se întâmplă?
– După cum am scris şi în raport, ne confruntăm cu o problemă gravă. În momentul distrugerii staţiei din Colorado, sferele magnetice erau în regim de extrapolarizare. Principala consecinţă a acestui fapt este o creştere a vitezei unghiulare de rota…
– Doamnă Vulpe, o întrerupse preşedintele. Scuteşte-ne de păsăreasca de specialitate şi spune-ne clar, ce se întâmplă.
– Se întâmplă faptul că ne învârtim din ce în ce mai repede, răspunse femeia dintr-o suflare.
– Şi asta nu e deloc bine, nu-i aşa? întrebă Coldstone.
– Nu. Curând, pământul va ajunge la viteza la care forţa centrifugă va fi mai mare decât forţa de atracţie. Tot ceea ce există pe suprafaţa pământului va deveni mai uşor decât suntem obişnuiţi, şi va tinde să se înalţe. Primele antrenate vor fi elementele instabile precum apa, aerul, praful sau lucrurile în mişcare. Apoi vor urma şi celelalte, inclusiv noi.
– Sugerezi vreo soluţie?
Constance ofta şi apoi răspunse:
– În cazul în care nu ţineţi ascuns vreun alt profesor Goldberg care sa refacă toate calculele, să strângă alte fonduri şi să reconstruiasca o sfârlează mai puternica care sa imprima Pământului o forţă inversă în… maxim trei luni standard, atunci nu, nu am reuşit să găsesc nici o soluţie viabilă. Sferele magnetice care produc acest fenomen sunt alimentate de un reactor nuclear în funcţiune, îngropat la mare adâncime. În momentul distrugerii echipamentului din staţie, am pierdut atât controlul sferelor cât şi al reactorului.
– Nu mai există nici o altă metoda prin care se poate prelua controlul? întrebă generalul.
– Mai există o punte de control al sferelor, dar în momentul de faţă nivelul critic al radiaţiilor nu ne permite să intrăm. Oricum, este inaccesibilă, datorită faptului că întreaga secţiune este inundată cu apă grea.
– Ce scenariu se prevede dacă nu reuşim să contracarăm fenomenul? întrebă Coldstone.
– Pe lângă ceea ce ar urma, el Niño îşi merită numele. Primul fenmen care se va verifica va fi rarefierea aerului din păturile inferioare. De fapt acest fenomen a început deja; dovada este starea de caniculă pe care o resimţim datorită lipsei de oxigen. Apoi va începe să se ridice praful care va fi atât de dens încat în scurt timp soarele nu va mai reuşi sa încălzească scoarţa. Consecinţa este iarna milenară. Ce nu moare din lipsă de oxigen, va muri cu siguranţă congelat. Fără a mai aminti faptul că în câteva zile, maxim o lună, aproape orice mijloc de transport va deveni impracticabil. Inclusiv transporturile aeriene, datorită rarefierii atmosferei. Iar apa nu va întârzia să ne dea bătăi de cap. Valuri uriaşe vor lovi litoralele, mai ales cele oceanice, intrând pe uscat zeci de kilometri. Cele mai mici valuri vor fi de cel puţin trei ori mai puternice decât tsunami-ul care a lovit Japonia in 2010. Pe scurt, vom fi asaltaţi de probleme letale din toate părţile. Pământul se va răzbuna pe noi. Şi o va face cu o furie nemaivăzută până acum.
O bună bucată de timp după ce femeia termină de vorbit, cei doi bărbaţi rămăseseră tăcuţi. Erau consternaţi atât de perspectiva viitorului apropiat cât şi a celui îndepărtat.
Mai ales preşedintele care, pe timpul tragediei din Japonia era guvernator al Californiei şi însoţise un transport masiv de ajutoare materiale pentru niponi. Trecuseră de-atunci aproape două decenii, dar încă se mai cutremura la amintirea grozăviilor văzute acolo.
– Domnule preşedinte…
Nu mai văzuse niciodată atâta moarte şi atâta disperare până atunci. Şi nici de-atunci încolo. Zile întregi localnicii şi-au pescuit morţii din largul oceanului. Şi erau cu miile. Erau atât de mulţi încât autorităţile se temeau de izbucnirea vreunei epidemii datorită faptului că ajunsesera în stare de putrefacţie înainte de a apuca să fie recunoscuţi, înregistraţi şi înmormântaţi… Se simţea mirosul morţii peste tot în jur. Şi el a continuat să-l simtă în coşmarurile sale, mult timp după ce a părăsit arhipelagul.
– Domnule preşedinte… strigă generalul puţin mai tare.
– Mda, spuse Coldstone. Nu avem nicio soluţie la problemă şi dacă problema nu e rezolvată cât mai repede, s-ar putea să fie prea târziu. Cu alte cuvinte am belit-o!
– Se poate zice şi aşa deşi e puţin spus, răspunse femeia.
– Atunci nu ne mai rămân decât măsurile extreme. Generale! ordonă scurt Coldstone.
– Există această alternativă? întrebă Constanţa uimită, întorcându-se către militar cu o privire încărcată de speranţă.
Jackson îşi drese vocea:
– Doamnă Vulpe, detonarea reactorului ar fi o soluţie la problema noastră?
– Nu ştiu dacă ar rezolva întru totul problema. În cel mai fericit caz, ne-am stabiliza la viteza la care am ajuns acum. Poate într-un viitor în care condiţiile financiare o vor permite şi voi reuşi să refac calculele profesorului Goldberg, vom avea posibilitatea să repetăm întregul proiect pentru a recăpăta controlul planetei. Dar nu e nimic sigur…
– Avem de ales? întrebă generalul.
– Nu prea… Dar nu văd cum am putea distruge reactorul. E incontrolabil şi intangibil. Se afla la o adâncime de 120 de mii de metri şi e izolat de un sistem antiatomic automat, uşi de 40 de tone de plumb şi de câteva sute de mii de litri de apă grea.
Generalul făcu un semn şi soldatul înarmat care se postase la intrare deschise uşa. În birou intrară, într-o formaţie perfect simetrică, cinci militari. Patru din ei erau înarmaţi cu arme automate şi purtau veste antiproiectil şi bonete cu acvila albastră a Securităţii Patriei în frunte. Cel din mijloc, îmbrăcat identic, purta în locul armei o valiză neagră, uriaşă, legată cu un lanţ de încheietura mâinii. Generalul scoase din buzunar o cheie şi desfăcu lanţul de la mâna soldatului. Cei cinci militari se alăturară la unison aghiotantului lui Jackson, formând în faţa uşii un zid uman de nepătruns. Generalul puse valiza pe birou.
– Doamnă Vulpe, ştiţi ce e aceasta? întrebă Jackson.
Tânăra înghiţi în sec şi dădu din cap în semn că nu.
– Este detonatorul focosului de la reactorul din Colorado. E o măsură de precauţie pe care ne-o luăm cu tot ceea ce produce fuziune sau fisiune pe teritoriul Statelor Unite.
Generalul deschise valiza formând un cifru de pe incuietoare şi apoi continuă:
– Sistemul este identic cu cel folosit pentru lansarea bombelor cu fuziune. Funcţionează pe principiul celei de-a doua chei. Cu alte cuvinte nu poate fi activat de o singură persoană. Şi nici de doua persoane oarecare. Ci de anumite persoane care deţin cheile şi codurile de protocol pentru activare. Şi aici ne lovim de o mare problemă… În cazul reactorului din Colorado, există doar trei chei. Una este la mine – şi scoase din buzunarul interior al hainei o cartelă cu cip digital pe care era tiparită o coloană de coduri. Celelalte două erau deţinute de preşedintele Willkinson şi de profesorul Goldberg. Ambii morţi. Avem cheia lui Willkinson. Dar pe ea, ca şi pe a mea sunt tipărite 12 coduri dintre care doar unul singur este codul de protocol valid pentru activare şi numai Willkinson ştie care este. Spre exemplu, la cheia mea…
Generalul îi dădu cartela femeii. Aceasta o luă cu o mână tremurândă. Militarul continuă:
– Codul meu este al patrulea de jos în sus. Folosind oricare alt cod de pe cheie, aceasta devine inutilizabilă şi e nevoie de o altă cheie. E o măsură de precauţie, în cazul în care atât detonatorul cât şi cheile ar nimeri pe mâini greşite.
– Şi dacă, prin absurd, se greşesc codurile la mai multe chei? întrebă femeia. Bănuiesc că nu există prea multe şi deci e o probabilitate oarecare ca detonatorul să devină inutil.
– E o probabilitate destul de redusă, dar ne-am gândit şi la asta. În fond greşeala face parte din natura umană iar noi trebuie s-o combatem. Una din cheile fiecărui detonator este protejată de aşa numita imunitate a codului alb, compus din 16 zerouri şi de obicei o deţine o persoană extrem de importantă pentru Stat dar retrasă atât din scena politică cât şi din cea militară. Cei mai mulţi sunt ofiţeri superiori trecuţi în rezervă fără a se limita însă doar la aceştia.
Constance făcu ochii mari şi murmură:
– Cheia profesorului…
– Exact, răspunse generalul.
– Ceea ce vrem de la dumneavoastră este să găsiţi cheia profesorului, vorbi Coldstone. Înafară de mine – şi eu nu ştiu unde este – şi de Willkinson – pe care, din păcate, nu-l mai putem întreba – dumneavoastră eraţi cel mai apropiat prieten al lui. Nu mai avea rude; ultima a murit acum 12 ani în Rusia, deci nu mai avem la cine altcineva să apelăm..
– Mă tem că nu pot să fac nimic. Profesorul nu mi-a vorbit niciodată de aşa ceva – şi nu îl condamn, având în vedere secreteţea subiectului. Iar printre puţinele lui lucruri nu am găsit nimic care să adu…
Femeia se opri brusc.
– O clipă, zise ea. Cum arată cheia profesorului?
– Toate cheile cu imunitatea codului alb arată ca o carte de credit oarecare, ca şi a mea, dar fără cele 12 coduri şi fără nici o altă inscripţie. E complet albă. Tot ce se poate observa pe ea este cipul.
Femeia băgă o mână febrilă în poşetă şi spuse radiind:
– Domnilor, dacă funcţionează, veţi deveni eroi ai umanităţii.
Scoase din poşetă o cartela albă şi i-o înmână generalului.
– Am găsit asta printre lucrurile personale din Colorado ale profesorului. O mai văzusem cândva la el şi îl întrebasem ce este dar el mi-a răspuns că e o veche cartelă de acces secţiunea ştiinţifică a fostei Colonii Lunare şi că acum nu valorează nimic mai mult decât un simplu suvenir. Ştiind că şi-a pierdut un drag prieten în acel accident, explicaţia mi s-a părut plauzibilă. O luasem cu mine pentru a o depune la monumentul funerar în timpul procesiunii de mâine. Având în vedere valoarea sentimentală, m-am gândit că ar fi un gest potrivit….
Preşedintele se lăsă pe spate în fotoliul său şi răsuflă uşurat.
– Dumnevoastră veţi fi eroina, doamnă Vulpe, spuse acesta.
Constance se mulţumi să zâmbească.
– Doamnă Vulpe, i se adresă generalul. Care sunt consecinţele unei explozii termonucleare de 500 de megatone la adâncimea aia?
Constance simţi c-o ia ameţeala la auzul cifrei.
– Ci-cinci sute de megatone?
– Să mişti lumea necesită o groază de energie, doamnă Vulpe. Un reactor pe fisiune nu ar fi făcut faţă.
– Ştiu că am stat cu fundul pe un reactor pe fuziune atâta timp, că doar eu l-am stabilizat când a crăpat scutul. Dar sunt obişnuită să gândesc în Jouli. În putere constructivă, nu distructivă. Şi ştiam că-i un reactor puternic dar nu mă aşteptam la 500 de megatone de putere de explozie… Dacă ar fi explodat la suprafaţă, bomba asta ar fi decimat zece la sută din populaţia Statelor Unite… Să ne gândim puţin la daune… Explozia va fi simţită pe teritoriile statelor Colorado, Utah, Arizona şi New Mexico. Poate chiar până în Nevada, la Las Vegas. Unda seismică se va simţi inclusiv la Salt Lake City si la Phoenix şi în est până la Denver şi la Santa Fe. Explozia va fi urmată de o intensificare a activităţii seismice în zona amintită, de prăbuşiri masive în Marele Canion – dar cred că UNESCO va închide un ochi în cazul acesta particular – şi probabil, de crearea unei noi microfalii tectonice care se va stabiliza în câteva luni şi se va astupa în câţiva ani, maxim un secol, dar e greu să prezic cu siguranţă acum. Am nevoie să fac nişte calcule complexe şi nişte simulări în laborator. Adâncimea este mult prea mare pentru a lua în calcul riscul iradierii. Asta dacă nu aveţi de gând să intraţi acolo în următorul mileniu. În consecinţă nimic extrem de grav.
Preşedintele fluieră a uimire şi apoi spuse:
– Nimic grav, zici… Îmi pun în cap opinia publică a cinci state. Dar, cum am mai zis, nu avem de ales.
Se ridică în picioare şi adăugă:
– Timpul ne presează. Voi anunţa populaţia la conferinţa din această seară. Generale, ocupă-te de elicopter. Vă voi însoţi şi eu în Colorado. Şi ai grijă de valiza asta ca de viaţa ta.

(Va urma…)

Anunțuri

Omega XII

8 Martie 2011

SUA, Deşertul Colorado, 10 septembrie 2029, ora locala originala 23:00.

Profesorul Goldberg ieşi din lift studiind atent unul dintre rapoartele unui tânăr astronom australian care părea să promită mult. Ajuns la pupitru, aruncă raportul pe o consolă, îşi scoase ochelarii şi se frecă la ochi. Muncise mult. Era una din puţinele dăţi în care ora se potrivea cu astrele şi îşi petrecuse mult timp în miniobservatorul astronomic instalat la suprafaţă. Şi ziua de muncă încă nu se terminase. Constance rămăsese în observator pentru a continua măsurătorile în timp ce el va opera câteva recalibrări ale sferelor magnetice. Îşi puse iar ochelarii, se aşeză în faţa calculatorului… şi observă surprins că acesta era aprins şi fişierele lui accesate. În aceeaşi clipă realiză ca nu e singur în grotă.
– Buna seara, unchiule Albert, auzi o voce în spatele său.
Se întoarse brusc.
– Vladimir… şopti, înecat de surpriză şi de emoţie.
– În carne şi oase…
Ivanici se ridică de pe scaunul ascuns în umbră, pe care şezuse până atunci şi începu să se plimbe agale prin conul de lumină al unicului luminator aprins care atârna din plafonul grotei.
– Sincer să fiu, mă mir cum de îţi mai aminteşti de mine, unchiule Albert, continuă Ivanici.
Bătrânul rămăsese fără voce. Stătea şi urmarea din priviri silueta inaltă şi zveltă a agentului rus, nevenindu-i să creadă că era Vladimir Ivanici de acum mai bine de 3 decenii, cel pe care îl cunoştea de când era un prunc şi care îi sărea în braţe, rugându-l să-i povestească despre minunata lume a stelelor ori de câte ori se întâlneau.
– Cum de m-ai găsit? reuşi într-un târziu să întrebe. Şi ce vânt te-aduce pe-aici?
– Ca să-ţi răspund la prima întrebare, m-a ajutat un prieten comun. În privinţa celei de-a doua, ei bine, am venit pentru o vendetă. Sau, ca să folosesc un eufemism capitalist, cu care sunt convins că eşti familiarizat, o afacere de suflet.
– Nu îmi vine să cred că acum eşti bărbat în toata firea, Vladimir…
– Spune-mi te rog, unchiule, îl ignoră Ivanici, ce fel de om era tatăl meu?
Profesorul tresări. Îşi scoase ochelarii şi îşi masă tâmplele.
– Isaac?… – amintirile veneau de foarte departe, din negura unor timpuri tulburi, dintr-o Rusie care încă se bucura de capitalismul câştigat de sângele revoluţionar, pentru o perioadă destul de scurtă de timp însă – Isaac era cel mai înţelept şi mai blând om din câţi am cunoscut. Şi cel mai sclipitor specialist în propulsori atomici care a existat vreodată…
Cuvintele bătrânului fizician privind în gol, spre amintiri aproape ancestrale, păreau un elogiu adus regretatului său prieten.
– Şi cel mai dibace pilot de Soiuzuri din întrega Rusie, adăugă spionul, oprindu-se în mijlocul cercului de lumină cu faţa spre profesor.
– Şi asta, spuse profesorul, încă adâncit în umbrele trecutului. Îmi amintesc că lucra la un proiect extraordinar despre antimaterie… Am vrut să continui eu proiectul după moartea lui, dar calculele pe care le-a lăsat erau incomplete şi, oricât m-am chinuit, nu am reuşit să înlocuiesc veriga lipsă din…
– Şi atunci ce a făcut încât să merite o asemenea soartă, unchiule? îl întrerupse Ivanici.
Profesorul tresări.
– Nu ştiu, micuţule. Aşa i-a fost soarta. A fost voia Domnului…
– A fost voia ta, vrei să zici… Sau te crezi cumva Dumnezeu?
– Cum?!?
Bătrânul îl privi siderat.
– Tu crezi că am vreo legătură cu nenorocirea aia? Mi-a fost ca un frate. Toată viaţa am regretat că nu am fost eu acolo sus, în locul lui. Nu o să pricep niciodată de ce blestematul de sistem s-a oprit cu toate că şi acum mai cred că nu avea nici o defecţiune. Am refăcut de-atunci de mii de ori calculele… Ce te face să crezi că eu sunt responsabil de moartea bietului Isaac?
– Nu cred, unchiule, tărăgănă Ivanici răspunsul. Sunt convins. De moartea lui si a celor peste 70 de oameni de ştiinţă.
Scoase din buzunarul hainei um mic obiect ce semăna cu o telecomanda şi începu să se joace cu el.
– Să-ţi zic eu cum a fost, unchiule Albert. Tu nu ai putut niciodată să accepţi faptul că există oameni mai valoroşi decât tine pe această planetă. Te-ai gândit că această lume mică nu este destul de încăpătoare pentru amândoi. Şi oricât de deştept ai fi fost şi oricât te-ai fi străduit, lumea nu ai fi putut s-o lărgeşti. Atunci tatăl meu a părăsit-o – şi, odată cu ea, familia – dedicându-şi eforturile Coloniei Lunare; dar se pare ca nici asta nu ţi-a fost suficient… Aşa ca te-ai gandit sa-l elimini definitiv.
Ivanici se opri şi îl ţintui cu privirea. Bătrânul era incapabil să schiţeze vreun gest sau să spună ceva.
– Aproape că i-ai păcălit pe toţi, unchiule. Ai păcălit o lume întreagă… dar nu şi pe biata mea mamă. Ea mi-a deschis ochii când era pe patul de moarte. Ea mi-a dat asta…
Îi aruncă profesorului o hârtie mototolită, pe care acesta recunoscu un radical relativist scris de mâna lui Isaac.
– … iar eu i-am promis că o să îi răzbun soţul. Inidiferent de consecinţe. Apropo, ştii ce face asta?
Apăsă pe singurul buton de pe mica telecomandă şi undeva în intunericul grotei se aprinse un beculeţ roşu ce nu aparţinea niciunui echipament. Apoi i-o aruncă profesorului.
– O mare greşeală, răspunse acesta, lăsând-o să cadă pe roca poroasă, fără nici măcar să schiţeze gestul de a o prinde. Recunoscuse în micul obiect detonatorul standard de fabricaţie rusă pentru explozibilii C5.
– Răspuns greşit. Face “bum”, rânji spionul rus. Dar uite, sunt un om mărinimos. Îţi las până şi posibilitatea de a alege să trăieşti, dacă asta vrei. Eu mi-am încheiat misiunea. Fără proiectul ăsta tu ai să mori încet. Nu vei mai avea nici un rost. Ai să te stingi lent, aşa cum s-a stins si biata mea mamă.
Profesorul simţi cum şarpele rece al disperării i se strecoară în sân. Vedea, o data cu distrugerea proiectul Omega, toata munca lui de-o viaţă năruindu-se ca un castel de nisip în vântul rece al deşertului. Îşi simţea sufletul gol. Prin minte i se perindau imaginile lui Isaac, a Nadiei, a lui George, prieteni care au plecat de lângă el prea curând şi fără să-şi ia rămas bun… Şi brusc îl cuprinse dorinţa de a pleca şi el după ei, de-ai ajunge din urmă pentru a-i îmbrăţişa şi pentru a le zice cât de mult îi iubea.
– Calculele tale au zburat în eter, continua Ivanici. Nu a fost prea greu să trec de protecţiile fişierelor. Poţi să încerci să dezamorsezi bomba dar e doar timp pierdut. Chiar să vreau, nici eu nu aş mai reuşi. Rămâi cu bine, unchiule. Şi cu calculele tale. Şi dacă te vei hotărî să iei decizia corectă şi vei avea curajul să-l întâlneşti pe tatăl meu, transmite-i salutări…
Profesorul însă nu-l mai vedea şi nu-l mai auzea demult pe spionul rus. Strângea în pumn foaia cu calculele vechiului său prieten, gândindu-se la timpul petrecut împreună. Nu auzi nici alarma de la suprafaţă şi nici lătratul câinilor şi focurile de arme automate ce căutau zadarnic să-l răpună pe intrus. Nu auzi şi nu simţi nici măcar explozia care distruse aparatura, aruncându-l pe el ca pe o marionetă dezmembrată, într-un colţ al grotei. Şi nu o auzi nici pe Constance – care coborâse odată cu soldaţii pe şufele ascensorului stricat, ignorând structura compromisă a grotei care se putea prăbuşi în orice clipă – privindu-l cu ochii înlăcrimaţi, luându-i capul în poală şi îndemnându-l să-i povestească cum era în spaţiu:
– Spune-mi, profesore! Cum răsare soarele pe Lună?… 

(Va urma…)

Capitolele precedente le găsiţi aici.

Omega XI

2 Martie 2011

SUA, Washington, 31 august 2029, ora locala originala 08:00.

La al treilea apel Coldstone îşi ridică ochii de pe cartea pe care o citea. Îşi aminti că era ziua liberă a lui Andrew şi se ridică să răspundă.
– Alo, da?
Domnule preşedinte Coldstone, sunt generalul Jackson de la Securitatea Patriei. Sunteţi convocat de urgenţă la Casa Albă de către consiliul de securitate interimar.
Coldstone aşeză mecanic receptorul înapoi în furcă… Parcurse din doi paşi distanţa care-l despărţea de bar, scoase dopul unei sticle de brandy şi începu să bea fără a se mai obosi să toarne în pahar.
– Ivanici… reuşi să murmure.
Ochii i se opriră pe puşca de vânătoare atârnată pe peretele de deasupra barului. Îşi aminti ziua în care o primise cadou de ziua lui de la George.

(Va urma…)

Omega X

2 Martie 2011

Marea Britanie, Londra, 31 august 2029, ora locala originala 11:00.

– Domnule preşedinte, pilotul m-a anunţat că ne-a fost acordată permisiunea de aterizare. E timpul să veniţi în salon.
– Bine, colonele, mulţumesc, răspunse Willkinson ridicându-se şi adunându-şi sub braţ hârtiile pe care tocmai le studia.
Colonelul Smith făcu un pas în lateral pentru a-i permite preşedintelui să iasă din micuţul dar luxosul birou însă nu îl urmă pe coridor. Acesta se opri în cadrul uşii şi se întoarse către militar:
– S-a întamplat ceva, colonele?
– Domnule presedinte… îmi permiteţi să vorbesc deschis?
– Sigur. Spune!
– Nu îmi place această conferinţă. A fost organizată prea în pripă, nu s-au luat toate măsurile de siguranţă…
– Colonele – îl întrerupse Willkinson – ce oră este?
Smith clipi descumpănit.
– Domnule?
– Te rog să-ţi verifici ceasul şi să-mi spui ce oră este, repetă preşedintele.
– Unsprezece şi cinsprezece minute, domnule.
– Acum uită-te în dreapta ta şi zi-mi ce vezi.
– Soarele, domnule, răspunse militarul clipind iar, de data aceasta jenat de lumina puternică ce pătrundea prin hublouri.
– Ce face soarele, colonele? întrebă Willkinson.
– Apune, răspunse Smith cu jumătate de glas, intuind unde vrea să ajungă cu conversaţia preşedintele.
– Ah! Deci soarele apune… se prefăcu meditativ şeful de stat. Vasăzică la unşpe şi un sfert AM soarele apune… Atunci, ce facem, colonele? Luăm micul dejun sau cina? Nu crezi că aspectele astea trebuie lămurite? Nu mai putem lăsa totul în voia sorţii. Cineva trebuie să ia iniziativa.
Zicând acestea, se întoarse şi porni pe culoarul îngust către prora aeronavei. Smith îl urmă îndeaproape, protestând:
– Cu tot respectul, sunt de părere că această conferinţa este inutilă. Aceste probleme se puteau rezolva şi acasa…
Între timp ajunseseră în salon. Membrii consiliului de securitate ocupau deja locuri pe somptuoasele fotolii din lemn lăcuit şi piele rubinie şi aveau centurile puse. O stewardesă aduna paharele şi scrumierele de pe măsuţe, verificând în acelaşi timp respectarea protocolului de siguranţă în vederea aterizării. Colonelul se văzu nevoit să coboare tonul vocii:
– Ruşii dezvoltă în ultimul timp activităţi destul de dubioase încat să iau în considerare faptul că ar putea întreprinde ceva nesăbuit. Atât de nesăbuit încât să nu mai consider sigur nici un loc în afara teritoriului naţional.
Preşedintele se aşeză pe unul dintre fotoliile goale mai îndepărtate de restul celor prezenţi. Ochiul vigilent şi rutinat al militarului superviză discret închiderea corectă a centurii lui Willkinson apoi îşi îndreptă atenţia către propria centură.
– Colonele, ăsta este cel mai sigur avion din lume, spuse preşedintele, bătând uşor cu palma în tapiţeria fotoliului. Şi nu zic asta gândindu-mă la sistemele de siguranţă ci la ceea ce simbolizează. Chiar dacă ar avea fuselajul din hartie, tot avionul cel mai sigur din lume ar fi. Pentru că e un teritoriu al Statelor Unite. Atacarea lui echivalează cu a declara razboi Americii. Nici măcar ruşii nu sunt atât de nesăbuiţi… Mai bine ţi-ai îndrepta atenţia către conferita care urmează. Sunt obosit şi vreau să termin cât mai repede cu balamucul ăsta. După ce staff-ul internaţional va urca la bord, vreau să preiei tu personal comanda avionului. Eşti la curent cu protocolul?
– După ce staff-ul International va urca la bord voi survola numai spaţiu aerian neutru până la sfârşitul întrevederii, păstrând un canal de comunicare deschis în permanenţă cu escadrila ONU care ne va escorta, recită Smith ca o litanie sumarul protocolului.
În secunda imediat următoare auziră în difuzoare vocea pilotului care anunţa începutul aterizării. Aeronava se înclină uşor spre proră. Turaţia motoarelor scăzu imperceptibil, păstrând pentru câteva minute linia descendentă. În ciuda luminii slabe a apusului, prin hublou se putea vedea clar pământul apropiindu-se din ce în ce mai repede. Apoi o bubuitură asurzitoare în stânga îi aruncă pe toţi în ghearele panicii. Aeronava se zgudui violent apoi începu să se încline spre dreapta.
– Ce dracu’ se…
Preşedintele recunoscu vocea secretarului apărării dar sfârşitul întrebării fu acoperit de un scrâşnet puternic apoi totul începu să se învârtă. Flăcările, luminile pistei de aterizare, asfaltul, masca de gaze, aripile avionului, totul se derula prin faţa ochilor lui Willkinson, haotic, caleidoscopic, halucinant…
– …de urgenţă, îl auzi pe Smith zbierând undeva foarte aproape de el. Preşedintele trebuie să părăsească aeronava. Repet. Preşedintele trebuie să părăsească aeronava.
Acestea fură ultimile cuvinte pe care le mai auzi preşedintele. Explozia rezervorului de combustibil de la babord dezintegră avionul prezidenţial în aceeaşi clipă în care sus pe cerul purpuriu, o altă explozie distrugea avionul de vânătoare neidentificat care lansase racheta teroristă.

(Va urma…)

Omega IX

25 Februarie 2011

SUA, Atlanta, 22 iulie 2029, ora locala originala 13:00

– Domnilor, dacă binevoiţi să faceţi puţină linişte, vă voi explica despre ce este vorba. Nu aveţi de ce să vă faceţi griji. Fenomenul este controlat.
Profesorul Albert Goldberg aşteptă ca rumoarea din uriaşa aulă a Universităţii Clark să se potolească şi apoi continuă:
– După cum ziceam, ceea ce se întâmplă în momentul de faţa nu este un motiv de panică şi nici un motiv de a declara stare marţială sau stare de necesitate, aşa cum s-a întâmplat în unele state, deşi liderii acestora au fost avertizaţi. Este un fenomen controlat şi… este vina mea.
Fizicianu surâse, savurând stupefacţia şi consternarea zecilor de oameni de ştiinţă prezenţi la conferinţa pe care o convocase. Bănuise că va fi un rasunet. De ce nu ar fi, până la urmă?… Să răstorni pământul nu e uşor. De-a lungul istoriei au fost foarte puţini care au făcut-o la figurat. El era primul care reuşise s-o facă la propriu.
Începu să prezinte în amănunt întregul proiect şi toate experimentele despre Sfârlează şi despre teoria lui. Şi când ajunsese la fenomenul Omega, deja stupefacţia celor prezenţi ajunse la apogeu.
– … iar acest complex câmp magnetic pe care, după cum v-am arătat, îl putem manipula după bunul plac, interacţionează cu restul câmpurilor magnetice din apropierea pământului, generând… ceea ce vedeţi în acest moment, concluzionă profesorul arătând spre uriaşele ferestre ce se întindeau de-a lungul întregii laturi dinspre est.
Afară era aproape întuneric şi o lună plină splendidă lumina oraşul, în ciuda faptului că, teoretic, abia trecuse de amiază.
– Pentru majoritatea dintre dumneavoastră nu mai e acum un secret de ce am numit întregul proiect “Omega”. Dar printre noi sunt prezente şi câteva persoane pentru care fizica poate că este la fel de străină precum este pentru mine politica.
Fizicianul făcuse aluzie la cei câţiva şefi de stat prezenţi. Deşi unii din ei veniseră pregătiţi cu consilieri în materie de fizică pentru a le “traduce” păsăreasca de specialitate, se pare că pledoaria profesorului depăşea puterea de înţelegere a majorităţii şi mulţi din ei începuseră să dea semne de nervozitate.
– Ei bine, continuă profesorul Goldberg, cu litera greacă Omega se notează în mod convenţional viteza unghiulară a unui corp. Iar noi exact asupra vitezei unghiulare a pământului acţionăm. Cu alte cuvinte, oameni buni, ne învârtim mai repede…
În sală se aşternu o tăcere de mormânt. Apoi, după câteva clipe lungi întreaga asistenţa izbucni într-o furtună de aplauze, bombardându-l pe profesor cu ovaţiuni, întrebări, felicitari, oferte de colaborare… Erau clipe magice, glorioase, pentru fizician. Era aproape apogeul carierei sale.
– Orice idee şi orice ajutor sunt binevenite. Veţi primi cu toţii câte un exemplar al lucrării mele. În ea veţi găsi întreaga documentaţie a fenomenului Omega, inclusiv datele tehnice şi calculele preliminare pe care le-am efectuat pe baza observaţiilor de până acum. Rugamintea mea este ca fiecare dintre dumneavostră să studieze lucrarea şi, dacă sunteţi interesaţi de proiect, data viitoare când ne vom întâlni, să veniţi cu iniţiative.
Profesorul îşi petrecu după amiaza calendaristică răspunzând la diferite întrebări ale presei şi ale viitorilor colaboratori apoi, când ceasul arata ora 5 seara părăsi clădirea principală a facultăţii de astronomie şi cercetare a spaţiului cosmic, îndreptându-se agale spre parcarea campusului. Răsărea soarele. Privi cerul şi zâmbi. Organismul şi raţiunea îi spuneau că e după amiază dar ochii lui se desfătau cu un răsărit fantastic.
Apelul telefonului îl făcu să tresară, smulgându-l puţin cam violent din visare. Se rezemă de maşină şi răspunse. De pe ecranul telefonului îi zâmbea chipul Constanţei, asistenta sa:
– Bună seara, profesore. Sau bună dimineaţa. Nici nu ştiu cum să zic. Sunt tare derutată din cauza dumitale.
– Hei, Constance! Ma bucur să te văd. Judecând după lumina de la tine nu ai ajuns încă în State. Eşti încă în România?
– Da. Suntem pe plajă. Şi din cauza ta nu ne mai putem bucura de soare suficient… Tocmai te-am văzut la televizor, profesore. Ai fost dat în direct în toată lumea. Ai fost formidabil. Mă bucur pentru dumneata.
– Mie, în schimb, îmi pare rău că nu eşti aici ca să împart laurii cu tine, răspunse fizicianul. Fără tine nu aş fi reuşit.
– Sunt laurii tăi, profesore. Bucură-te de ei. Oricum, o să fiu şi eu în curând acolo. Apropo, Florin îţi transmite salutări şi felicitări.
În cadrul telefonului apăru faţa bronzată şi ciufulită a soţului Constanţei şi o mână se agită de zor în semn de salut.
– Oh!… Domnul Volpe! exclamă fizicianul.
Constance râse zgomotos.
– Vulpe, profesore, Vulpe, îl corectă tânăra, apoi după o scurtă pauză adăugă:
– Felicitări încă odată. Ne vedem cam într-o săptămână să jucăm puţin bowling cu sferele alea magnetice ale dumitale. La revedere.
Profesorul băgă mobilul înapoi în buzunar şi privi iar cerul. Cu siguranţă era cel mai frumos răsărit pe care il vedea, îşi zise în timp ce urca în maşină şi activa mecanismul capotei. Cu excepţia celui de pe Lună, fireşte. Trăia vremuri stranii. Asistase la cea mai frumoasa revarsare a zorilor de pe Terra, într-o după amiază târzie de iulie…

(Va urma…)

Omega VIII

22 Februarie 2011

SUA, Colorado, 3 iunie 2029, ora locala 11:00

Uşile de plumb ale puţului erau deschise iar ascensorul nu ajunsese încă sus. Constance îşi aruncă ochii în adâncimea puţului şi se cutremură; în ciuda faptului că era puternic luminat pe toată lungimea lui, nu se vedea nici măcar ascensorul. Se uită pe afişajul electronic. Treizeci şi opt la sută. Abia trecuse de prima treime.
– O capodoperă, nu-i aşa? întrebă profesorul din spatele ei, observându-i reacţia. Cea mai adâncă groapă făcută vreodată de mâna omului. Şi cea mai scumpă.
Tocmai îşi îmbrăcase combinezonul şi făcea ultimile verificări.
– Îl urăsc, zise, ca pentru sine.
– Cum? întrebă femeia.
– Costumul ăsta… îl urăsc, repetă bătrânul ceva mai tare.
– Aşa o fi, dar fără el te-ai prăji acolo jos. Vine liftul.
Profesorul îşi puse şi casca. Din interiorul ei nu răzbătu nici un sunet dar se văzură buzele profesorului rostind cuvintele:
Doi – zece – doi – zece… Ma auzi?
– Perfect, răspunse tânăra făcând instinctiv presiune cu degetul pe casca din ureche.
Profesorul îşi scoase iar casca.
– Bun. Mă anunţi tu când trec de 60%. Şi nu uita să ţii un ochi pe nivelul radiaţiilor.
Intră în ascensor şi uşile de securglass modificat atomic pentru a rezista la temperaturile foarte înalte, se închiseră. Cele mari, de plumb rămaseră în continuare deschise. Ascensorul începu să coboare. Profesorul îi făcu tinerei cu ochiul prin transparenţa securglassului şi a vizierei apoi dispăru în profunzimea puţului.
Constance făcea ultimile verificări ale instrumentelor şi ale reactorului din adâncuri când, 20 de minute mai târziu, auzi în cască vocea profesorului:
Constance, mă auzi?
– Limpede precum cristalul, răspunse tânăra
Dacă ştiam că durează atât de mult, îmi luam ceva de citit. Dar cred că mi-ar fi luat foc în mână. Pune o ladă de bere la rece, Constance. Când ies de-aici o beau pe toată.
Fata chicoti apoi spuse:
– Am pus-o deja. Radiaţia jos e O.K. La fel şi activitatea seismică. Ai trecut de 60% aşa că ar fi bine să nu-ţi mai dai casca jos. Şi… cred că aş putea să dau şi energie.
Tânăra răsuci câteva butoane, privind pe un monitor cum toată aparatura din cabina de control a tunurilor se trezea la viaţă. Imaginea era lăptoasă deşi contrastul camerei fusese fixat la maxim. Căldura acolo jos era atât de intensă încât devenea vizibilă pentru senzorul camerei. Câteva minute mai târziu, în cadrul monitorului apăru şi silueta profesorului şi îi făcu semn cu mâna. Constance îl salută prin microfon.
Bine că n-am prea multă treabă aici jos, se auzi în cască vocea profesorului, altfel m-aş fi copt şi aş fi pocnit ca un bob de porumb. Am cheltuit aproape jumătate din fonduri pe izolaţia de policarbonaţi ca să constat că e aproape ineficientă.
Constance ştia însă că nu-i adevărat. Fără stratul de policarbonaţi în suspensie de pozitroni care îmbrăca reactorul, tunurile, cabina de comandă, precum şi tubul ascensorului pe mai multe două treimi din lungime, magma ar fi invadat de mult toată secţiunea. Şi mai ştia că nici profesorul nu este un zgârcit dar îi plăcea să mai bombănească din când în când.
– Instalaţia de răcire funcţionează încă la 80% aşa că mai ai timp berechet.
Dacă totul merge bine, în zece minute termin. Mai mult durează drumul.
– Dacă ar fi fost nevoie să cobori zilnic, trebuia să-ţi faci program de navetist, profesore, glumi asistenta.
Domne, fereşte! exclamă profesorul. Muşcă-ţi limba, Constance. Dacă ceva nu va merge bine, aici îmi putrezesc oasele. Tunurile şi sferele nu pot fi controlate decât de-aici. Şi dacă se destabilizează reactorul, uşile antiatomice se închid automat. Depinde doar de abilitatea ta de a-l stabiliza ca eu să nu mor copt de viu.
Tânăra fu străbătută de un fior dându-şi seama că este adevarat. Îl admirase întotdeauna pe profesor, dar nu-l privise niciodată ca pe un erou. Trebuia însă să admită că puţin oameni ar fi avut curajul să facă ceea ce făcea el acum.
Privi ecranul şi îl văzu pe profesor bagând mâinile înmânuşate în consola de control.
Pornesc extensia tunurilor, îl auzi în cască.
Constance se răsuci cu tot cu scaun către un alt pupitru mult mai mare cu un întreg panou de monitoare deasupra, apăsă câteva taste şi apoi spuse:
– Eu sunt gata. Putem începe.
Monitoarele se animară brusc. Tânăra le consulta metodic, ajustând senzorii şi comunicându-i profesorului diferite valori şi indici.
– Un kilometru şi jumătate, profesore. Nu e suficient? Tunul de vest e inundat de magmă si a cam început să se topească.
Încă puţin, Constance, răspunse profesorul. Şi eu vreau să termin cât mai repede, dar dacă nu propulsăm sferele cât mai departe, o să dureze mai mult să le aşez manual.
– 1800 de metri, anunţa asistenta. Dacă nu o “împuşti” acum ai s-o arunci cu praştia, profesore. În curând nu vei mai avea cu ce.
Bun. E suficient. Pregătiţi-vă pentru propulsare. Nu o sa fie prea plăcut…
După o pauză adaugă:
Constance, am mare nevoie de tine la aparate, dar dacă vrei să părăseşti grota, nu te condamn. Ba chiar te sfătuiesc s-o faci şi corbori dup-aia… dacă ascensorul de sus o să mai meargă. Propulsarea o să zgâlţâie rău cam tot ce-i prin zonă, pe o rază de peste o sută de kilometri. Nu are nici un rost să…
– Profesore, îl întrerupse tânăra. Rămân cu tine… Şi nu admit obiecţii, adăugă când simţi că fizicianul vrea să mai zică ceva.
Savantul tacu preţ de câteva clipe lungi apoi, într-un târziu, oftă şi întrebă:
Ceilalţi au evacuat?
– Sunt singură cuc, răspunse tânăra simţind că se sufocă şi bucurându-se în gând că profesorul nu o poate vedea. Brusc, uriaşa grotă deveni prea mica pentru tensiunea care plutea în aer.
– Transfer toată energia reactorului la propulsoare, anunţa ea încercând să-şi potolească tremurul din glas. O să se încingă spiritele pe-acolo.
Imaginea camerei de comandă începu să vibreze pe monitor iar Constanţa putea auzi limpede în cască vuietul propulsoarelor, în ciuda izolaţiei fonice a căştii de protecţie a profesorului..
Am energia pentru propulsie, anunţă profesorul. O să elimin numărătoarea inversă. Nu avem timp de ea. Eşti pregatită?
Tânăra strânse cu ambele mâini mânerele scaunului, atât de puternic încât varfurile degetelor i se albiră şi apoi spuse:
– Sunt gata.
În secunda următoare se dezlănţui infernul. Se auzi un sunet care pe Constance o duse cu gândul la apocalipsa biblică. Părea că însăşi Creaţia se rupe în două. Apoi pământul începu să se cutremure violent, ca un gigant zgâltâit de friguri. Scaunul pe care stătea se dezechilibră încă de la prima scuturătură şi femeia se trezi întinsă la pământ, incapabilă să facă vreo mişcare. Cutremurările erau atât de ample şi de violente încât o ridicau de la pâmânt făcând-o să cadă cu mici icnete înapoi, cu o frecvenţă uimitoare. Prin grotă începură să cadă diferite obiecte. Nu ştia dacă sunt echipamente sau grota însăşi. O alarmă începu să urle frenetic apoi luminile şi aparaturile se stinseră şi în grotă se aşternu întunericul. După câteva secunde, care tinerei i se păruseră o veşnicie, se opriră şi zguduiturile.
Femeia respiră prelung de câteva ori, încercând să-şi alunge panica şi să-şi recapete luciditatea. Scoase telefonul mobil şi, utilizându-l pe post de lanternă improvizată, făcu slalom printre aparaturi şi bucăţi de rocă prăbuşite până la panoul electric. Trecu pe totul pe generatorul de rezervă. Luminile şi aparaturile care încă mai funcţionau se treziră la viaţă.
…stance, eşti acolo? auzi în cască vocea profesorului. Constance?… Mă auzi?…
– Da, profesore, răspunse tânăra gâfâind. Te recepţionez.
Se auzi un oftat de uşurare şi apoi iar vocea profesorului ceva mai plină de viaţă.
N-am fost niciodată mai fericit să-ţi aud vocea, fetiţo. Ia zi-mi! Care-i situaţia?
Tânăra se repezi la monitoare.
– Reactorul! exclamă ea. Are o fisură internă.
Aruncă speriată o privire în spate şi apoi răsuflă uşurată.
– Uşile nu s-au închis.
Nu s-au închis pentru că sunt alimentate şi controlate de către sistemul electric al secţiunii reactorului iar senzorii de aici nu au “mirosit” radiaţie. Dar dacă fisura iese în exterior… E stabilă?
– Nu. Se măreşte. Cam 20 de minute până la deschidere.
Nu poţi să stabilizezi reactorul? întrebă profesorul.
– Nu cred. Aş putea să trag de timp puţin dar deschiderea e inevitabilă datorită presiunii apei grele.
Cât timp îmi dai pâna se închid uşile? întrebă fizicianul, calm.
Tânăra făcu un calcul complex.
– 35 de minute maxim. Minus 5 minute marja de eroare dacă reactorul începe să piardă apă grea… Începând de-acum.
Se uită pe ecran şi observă că profesorul nu se mişcase din postul de comandă.
– Profesore, probleme? întrebă ea, neliniştită.
Da. Sfera de vest n-a nimerit bine. Trebuie s-o dirijez manual.
Femeia consulta câţiva indicatori şi apoi spuse:
– Sferele sunt aşezate într-un pătrat aproape perfec, profesore. Şi mi se pare că şi distanţa e corectă. Şi capsulele magnetice sunt O.K. Nu par deteriorate. Sunt pregătite pentru polarizare. Ce nu e în regulă?
Nu sunt în acelaşi plan, zise profesorul.
Constance realiză faptul că nu verificase indicii de altitudine. Într-adevăr, sfera de vest coborâse dar manevrele profesorului dădeau rezultate.
– Zece minute până la deschidere, anunţă Constance când profesorul intră în ascensor. Trec pe protocolul de evacuare în regim de urgenţă pentru contaminare radioactivă. O să urci mult mai repede dar o să te simţi al dracului de rău.
Nu contează. Scoate-mă de-aici cum ştii tu mai bine şi mai repede.
* * * * *
Ascensorul îşi închise uşile şi se puse în mişcare. Pe măsură ce urca, accelera puternic.
Cinci minute până la deschiderea fisurii, se auzi vocea Constanţei şi imediat după aceea porni şi alarma, preluată fidel de microfonul asistentei:
Atenţie, se auzi vocea sintetică a sistemului de securitate. Fisură deschisă iminentă a învelişului reactorului in T minus 5 minute. Nivelul apei grele este la 92%. În scădere. Evacuaţi secţiunea reactorului.
Luminile puţului alergau vertiginos pe lângă profesor, dându-i senzaţia că pământul se prăbuşeşte în jurul lui şi numai printr-un miracol nu-l antrenează şi pe el în abisul radioactiv de jos. Ba chiar efectul resimţit de corpul său era unul contrar. Era întins pe podeaua liftului iar acceleraţia acestuia nu-i permitea să mişte nici măcar membrele în plan orizontal, târâindu-le. Încercă să-şi sucească capul pentru a-şi lua privirile de la uşile transparente dincolo de care becurile puţului deveniseră nişte dungi luminoase şi ameţitoare. Muşchii însă nu-l ascultară. Gravitaţia generată de acceleraţie îl strivea. Temperatura începu să crească şi mai mult. O simţea mai acută prin combinezon fără să mai consulte termometrul mecanic aflat pe braţul drept. Închise ochii.
Două minute pana la deschiderea fisurii, auzi vocea asistentei.
Deodată surplusul de gravitaţie dispăru, redându-i controlul asupra corpului. Deschise ochii şi privi luminile puţului. Ascensorul nu părea să încetinească. Dar nici nu mai accelera.
Viteză maximă, profesore. De-acum ai să urci constant.
Simţea că se sufocă. Luptă cu instinctul de a-şi scoate casca şi se rezemă de peretele ascensorului. Privi iar la luminile exterioare şi i se păru că tremură, ca privite prin apă. Crezu că are halucinaţii din cauza căldurii dar apoi îşi dădu seama că securglassul uşilor începuse să se topească şi materia vâscoasă pornise deja uşor în jos, antrenată de gravitaţie.
Un minut până la deschidere, profesore. Trebuie să te încetinesc puţin, altfel te vei zdrobi de tavanul liftului.
Savantul simţi cum devine mai uşor. Dungile luminoase de afară deveniră linii punctate.
Evacuati urgent sectiunea reactorului. Fisura iminenta a carcasei reactorului in T minus 30 – 29 – 28…
Ascensorul continua să piardă viteză. Decelerarea era atât de rapidă încât la un moment dat profesorul constată că îi e dificil să stea şezut. Se simţe ca în apa oceanului, pe un suport nesigur, gata să fie luat de primul curent de aer. După alte câteva clipe efectul imponderal deveni total. Tălpile savantului se dezlipiră uşor de podeaua liftului. Securglassul uşilor încetase şi el să mai curgă. Era doar uşor bombat în exterior, datorită presiunii parţiale generate de mişcare. Unduia încetişor, datorită curenţilor de aer şi a vibraţiilor. Părea suprafaţa unei ape, aşezată vertical. Efectul era ameţitor, ireal. Apoi brusc parcă întreaga fizică se întorse pe dos. Reperele spaţiale ale profesorului fură date peste cap. Decelerarea trecuse de pragul imponderabilităţii iar inerţia creă un efect gravitaţional în sens contrar. Savantul simţi cum casca îi atinge tavanul. Securglassul vâscos începu să curgă molatec… în sus. Era ca şi când o mână nevăzută întorsese întregul ascensor cu susul în jos dar încă nu ajunsese la o gravitaţie de 1g. Încercă să se ajute de gravitaţia slabă pe care o avea la dispoziţie pentru a-şi lipi umerii cât mai bine pe plafonul liftului. Îşi sprijini picioarele de peretele circular într-o poziţie stranie. Se uită la podeaua liftului şi i se păru tare departe. Ştia că acolo este jos-ul dar nu-l simţea aşa. Lupta din răsputeri cu impulsurile pe care urechea sa internă le trimitea creierului. Trebuia să rămână concentrat şi bine orientat. Nu îndrăznea să se răsucească pentru a sta mai comod chiar dacă ştia că presiunea care-l va lipi de plafon va fi violentă în momentul opririi pentru că ştia că după oprire va urma şi căderea în momentul în care gravitaţia – adevărata gravitaţie – îl va înhăţa. Auzi în căşti vocea sintetică captată de microfonul Constanţei:
…9 – 8…
Securglassul începuse să se rigidizeze pe tavan, lângă capul său, semn că temperatura scăzuse.
…6 – 5 – 4…
Profesore, pregăteşte-te să ieşi, ţipă Constance în cască.
…2 – 1 – fisură deschisă.
Cuşca ascensorului trecu fulgerător de deschiderea uşilor de plumb şi se izbi violent de tamponii deceleranţi de pe tavanul puţului. Grota se cutremură. Profesorul icni, simţind impactul în fiecare celulă a trupului său. Muşchii picioarelor nu reuşiră să învingă inerţia, genunchii izbindu-se violent de viziera căştii. Savantul rămase aşa, ghemuit într-o poziţie aproape fetală, cu umerii încă lipiţi de plafonul liftului pentru că, în ciuda deformării plastice a tamponilor, ascensorul ricoşă pornind înapoi spre adâncuri. Căderea nu dură însă decât o fracţiune de secundă. Frânele automate acţionară prompt, imobilizând liftul cu jumătatea superiora la nivelul deschizăturii de acces. Într-un final, fizica newtoniană puse iar stăpânire pe întregul sistem, izbindul pe fizician pentru o ultimă dată de podeaua liftului. Acesta se ridică cu greu în picioare. Simţea durere în fiecare părticică a trupului său bătrân. Podeaua grotei era cam la nivelul pieptului său însă se folosi de resturile de securglass topit şi reîntărit aleator ca de o scară pentru a se căţăra afară. Odată ajuns pe pământ solid se prăbuşi epuizat pe spate. Câteva clipe mai târziu vocea sintetică se auzi din nou:
Nivelul apei grele – 70%. Evacuaţi urgent secţiunea reactorului. Nivel critic al radiaţiilor şi izolarea secţiunii reactorului în T minus 5 – 4 – 3 – 2 – 1 – izolare completă.
Profesorul auzi uşile de plumb închizându-se cu un zgomot asurzitor dar încă nu avea suficienată vlagă în el nici măcar pentru a întoarce capul să le privească. Constance îl ajută să se ridice de pe podea şi să îşi scoată casca. Gâfâia.
– Te simţi bine, profesore?
Bătrânul incuviinţă din cap şi apoi făcu un semn către monitoare, încercând să-şi recapete răsuflarea.
Tânăra se întoarse la pupitru şi trecu în revistă situaţia.
– Pot stabiliza reactorul dacă inund toată secţiunea cu apă grea. Dar nivelul radiaţiilor dincolo de uşile astea e letal. Nu o să mai putem intra acolo mai devreme de o jumătate de secol.
– Avem controlul reactorului? întrebă profesorul printre gâfâituri.
– După stabilizare, da, raspunse femeia. Dar pupitrul ăsta va fi singurul mijloc de control. Camera de manipulare de jos va fi compromisă pentru multe decenii.
– Dar controlul energetic şi a intensităţii magnetice a capsulelor?
– Da, veni răspunsul tinerei, după o scurtă pauză.
– Constance, Sfârleaza e pregătită pentru experimentul Omega, anunţă fizicianul. Scoate lada aia de bere de la rece. Trebuie să sărbătorim, adăugă, apoi să prăbuşi pe un scaun. Era extenuat, dar fericit.

(Va urma…)

Omega VII

14 Februarie 2011

SUA, Los Angeles, 2 iunie 2029, ora locala 09:45

– Alo, da!
De la capătul celălalt al firului se auzi un ţăcănit urmat de un bâzâit prelung, apoi vocea profesorului:
– Constance, tu eşti?
– Da, profesore, răspunse tânăra, făcând eforturi să nu ude receptorul cu apa ce-i şiroia din păr.
– Vorbeşte puţin mai tare; te aud de parcă ai fi la capătul lumii.
– Eu, în schimb, te aud perfect, zise Constanţa, puţin mai tare. Iar încerci să foloseşti mobilul în subteran?
Ăăăă… m-ai prins. Te-am sunat să-ţi zic că am instalat reactorul şi tunurile. Sferele sunt încărcate. Te aşteptăm pentru “împuşcături”. Tu când vii?
După voce, savantul părea într-o criză de euforie şi tânăra zâmbi.
– Azi, la prânz, am avionul, îl informă lapidar femeia, uitânduse îngrijorată cum balta de la picioarele ei se întinde către covorul din living.
– Bine, adăugă profesorul. Te aşteptăm. Nu începem fără tine. Drum bun soţului şi fiului tău.
– Mulţumesc, profesore, răspunse tânăra. Pe curând.
Puse receptorul în furca şi alergă spre baie pentru a-şi termina duşul, cu gândul la Fofează şi la experimentul Omega.
Un sfert de oră mai târziu intrară în apartament soţul şi fiul, încărcaţi de cadourile pe care urmau să le poarte cu ei în România.
– Iubito, nu vrei să ne dai o mână de ajutor? strigă bărbatul din uşă.
– Florine, eşti nebun!… exclamă tânăra. Cum, Dumnezeu, o să căraţi atâtea bagaje?
– Deh! Vedem noi. Doar nu mă duc în fiecare zi în vacanţă la socri, nu?
– Mami, hai să vezi ce i-am cumpărat lu’ bunica, ţipă Ionuţ, cotrobăind într-o sacoşă uriaşă.
– Ce i-am cumpărat bunicii, Ionuţ, il corectă tatăl. Învaţă să vorbeşti şi româneşte corect dacă vrei ca verii tăi să nu râdă de tine.
Soţia sa chicoti.
– Şi dacă vrei neapărat să-i arăţi, grăbeşte-te că trebuie să prindem avionul. Ar fi păcat să pierdem escala de la Londra din cauza unui dreamcatcher Apache.
Două zeci de minute mai târziu, suv-ul vechi şi prăfuit al familiei Vulpe îşi făcea loc prin traficul de pe La Tijera Boulevard. În zare se putea vedea deja vânzoleala continuă de aeronave de deasupra Aeroportului International. Briza purta aromele oceanului amestecate cu smogul metropolei prin trapa deschisă din plafonul automobilului. Constance era la volan.
– Mami, de ce nu vii şi tu cu noi? întrebă Ionuţ privind cu un aer absent un pâlc de palmieri.
Femeia aruncă o privire în oglinda retrovizoare şi îi zări chipul bosumflat. Instinctual inima i se strânse şi simţi un nod în stomac.
– Nu pot, scumpule. Dar îţi promit că de azi într-o săptămână o să fiu acolo. Cu bicicleta pe care ţi-am promis-o. Ştii cât înseamnă o săptămână?
– Şapte zile, răspunse puştiul, ceva mai vesel.
– Bravo, puiule. Ia arată-i lu’ mami!
Copilul răsfiră larg toate degetele de la o mână şi cu arătătorul şi mijlociul celeilate încropi un entuziast semn de victorie pe care-l agită vesel către plafonul maşinii.
Constance parcă foarte aproape de un indicator pe care scria “Plecări internaţionale” şi apoi scoaseră valizele din portbagaj. În drum spre terminal îi dădea soţului ultimile intrucţiuni.
– Avionul vostru decolează peste o oră şi jumătate. Poarta 12.
– Tu când ai avionul? întrebă Florin.
– Tot peste o oră şi jumătate, dar de pe Santa Monica.
– Păi şi nu întârzii? se arătă bărbatul vădit îngrijorat.
– Fac doar 20 de minute de-aici din LAX până acolo şi eu nu fac chec-in. În plus, e un avion militar pus la dispoziţia noastră, a cercetătorilor. Mă aşteaptă, dacă întârzii, nu îţi face probleme pentru mine.
Scoase biletele din poşetă şi le înmână bărbatului apoi se aplecă spre fiul său.
– Scumpule, vino şi dă-mi un pupic! Să fii cuminte şi să-i asculţi pe tati şi pe bunica.
Îl îmbrăţişă şi îl mângâie pe creştet apoi se ridică şi îşi sărută soţul. Îşi şterse o lacrimă din colţul ochiului stâng şi zâmbi tâmp.
– Acum mergeţi! Ne vedem peste o săptămână. Sun mâine seară să văd dacă aţi ajuns cu bine.
– Pa, mami! îi făcu Ionuţ cu mâna.
– Te iubesc, zise Florin şi o mai sărută o dată.
– Şi eu vă iubesc, răspunse tânăra. Aveti grijă de bagaje când faceţi escala la Londra… Şi la Bucureşti.
Îşi dădu seama că ţipă şi duse mâna la gură, amuzata şi jenată în acelaşi timp. Ofiţerul vamal care îi verifica o privi uşor ironic. Într-un târziu le făcu semn că totul e în regulă. Soţul şi fiul ei se întoarseră şi îi mai făcură odată cu mâna. Ea le răspunse cu acelaşi gest după care ei dispărură către poarta de îmbarcare.
Întotdeauna despărţirile o întristaseră, oricat de scurte ar fi fost. Dar de data asta era mai mult decât o simplă tristeţe. Avea un sentiment amar, inexplicabil.
Se uită la ceas. Avionul ei decola în 50 de minute. Mai avea timp de o cafea. Urcă la barul de la etaj, o incintă elegantă cu dublă vedere atât spre pistele aeroportului, prin geamurile panoramice şi izolate fonic, cât şi spre furnicarul imensului atriu, de pe promenada mezaninului cu balustrade cromate. Se aşeză lângă fereastră şi comandă o cafea neagră. O aeronavă aştepta cu motoarele pornite lângă o poartă de îmbarcare nu foarte departe. Constance îşi miji ochii, încercând să distingă cifrele. Un unu şi un doi. Tresări şi inima îi fu străpunsă de acelaşi junghi inexplicabil.
Domnul fie cu voi!…
Jumătate de oră mai târziu, în timp ce se lăsa condusă de fluxul traficului de pe Lincoln Boulevard către aeroportul municipal Santa Monica, încă nu reuşea să scape de acel sentiment amar. 

(Va urma…)

Omega VI

7 Februarie 2011

SUA, New York, 21 februarie 2029, ora locala 17:50

Ivanici traversă cu paşi măsuraţi trotuarul de la intrarea sudică a parcului Washington Square. Maşina era acolo, chiar peste drum, în faţa bisericii Judson Memorial, în ciuda semnului de parcare interzisă. Zâmbi satisfăcut şi traversă Washington Square South, ignorând claxonul răguşit al unei dube cu însemnele unei biblioteca lipite pe ea. Se opri pe celălalt trotuar în dreptul limuzinei şi îşi aprinse o ţigară. Geamul fumuriu al limuzinei se lăsă puţin şi din interior răzbătu până la el o voce neutră:
– Nu doriţi un Camel?
– Eu fumez numai Gitanes, răspunse Ivanici într-o engleză impecabilă.
“Formalităţile” fiind făcute, portiera se deschise cu un declic abia auzit şi spionul rus intră. Coldstone ciocăni în geamul mat dinspre sofer şi maşina se puse în mişcare în direcţia East River. Înăuntru domnea mirosul subtil şi plăcut al unui deodorant de maşină de calitate amestecat cu aroma dulceagă de tutun bun şi Ivanici se destinse fără să vrea. Se întrebă ce primă impresie îi face vicepreşedintelui american în acel moment. Irelevant – decise după o clipă de contemplare. Îşi scoase pălăria şi îl salută pe Coldstone:
– Bună seara, domnule vicepreşedinte. Cum aţi reuşit să scăpaţi din Washington?
– Un eveniment monden, răspunse politicianul uşor neliniştit.
– Ador capitalismul, zâmbi Ivanici. Mă credeţi, nu-i aşa, domnule vicepreşedinte? De-asta am şi ales să lucrez cu voi…
Ochii mici şi vicleni scrutară un timp lumea exterioară ce se derula prin geamul fumuriu. Era o seară friguroasă dar animată. Iarna nu părăsise încă metropola dar, în ciuda gerului şi a zăpezii, Lower Manhattan era ticsit de oameni. Mjoritatea păreau studenţi.
Maşina virase deja la stânga pe Washington Square East şi acum rula cu viteză moderată pe University Place, către Union Square. Circulaţia era lejeră. Zăpada dădea încă dureri de cap. Lumea prefera să-şi ţină maşinile în garaj iar autobuzele circulau până la ore târzii. Trecură pe pângă un grup de tineri beţi purtând toţi geci sport cu aceleaşi trei litere greceşti pe spate: delta, sigma şi pi. Rusul văzu în ei desfrâul capitalismului. Lui Coldston i-ar fi evocat petrecerea unei frăţii după un meci norocos de football dacă n-ar fi fost atât de stresat de neobişnuita întrevedere.
Ivanici îşi dezlipi ochii de la animaţia oraşului şi îl privi pe Coldstone.
– Cum mai merg treburile pe la Casa Alba, domnule vicepreşedinte? Tot cu probleme ştiinţifice vă bateţi capul? Sincer să fiu, sunt puţin cam îngrijorat. De câte ori Pentagonul a colaborat cu Casa Albă pentru astfel de proiecte, cineva a avut de suferit. Fiii soldaţilor voştri din Vietnam şi acum mai au de tras de pe urma prafurilor şi a gazelor pe care le-aţi împrăştiat în junglă. Cei care-i împuşcau pe fraţii noştri sârbi nu-o duc nici ei prea bine. Uraniul ăla al vostru nu prea le-a priit..
– Te asigur că de data asta nu mai e vorba de nici o armă, făcu vicepreşedintele o încercare. Profesorul Goldberg ar prefera să moară decât să facă rău cuiva…
Ivanici slobozi un hohot de râs prea teatral ca să fie credibil şi apoi spuse:
– Ce faci, domnule Coldstone? Vinzi castraveţi grădinarului? Aşa aţi zis şi când ilustrul vostru profesor Goldberg a creat întregul revoluţionar sistem de menţinere a vieţii pentru Colonia Lunară. Acum ciolanele a peste 70 de oameni de ştiinţă din peste 8 naţiuni putrezesc anaerob în cel mai scump cimitir construit vreodată, pe fundul Mării Liniştii, pentru că sistemul a colapsat subit şi din cauze necunoscute. Ne-au murit acolo cei mai buni savanţi din toate domeniile ştiinţei, inclusiv lingvistică. Ciudat este că numărul victimelor americane nu a trecut de doi, oricât v-aţi străduit să demonstraţi contrariul. V-aţi zis că viaţa unui pilot de Atlantis şi a unui geolog anonim sunt un preţ acceptabil pentru dominaţia pe plan mondial în toate domeniile ştiinţei…
– Astea sunt pure speculaţii, protestă Coldstone. Goldberg n-a avut nici o legatură cu tragedia aia…
– Tragedie?… pufni spionul. Tragedie e atunci când un om îşi pierde viaţa într-un accident de maşină. Ceea ce s-a întâmplat pe lună e o calamitate. Şi dacă profesorul a avut sau nu vreun amestec, asta vom mai vedea. Deocamdată zi-mi, mai bine, pe unde îşi mai face veacul şi la ce proiect revoluţionar mai lucrează?
Coldstone tresări. Acum urmau afacerile “murdare”. Îşi aminti brusc de ce este acolo, împreuna cu spionul rus şi simţi un junghi adânc în inimă. Nu-i era frică de lege, de închisoare şi nici măcar de moarte. Dar nu putea să rişte viaţa lui Sharon sau a micuţului David. Să se ducă dracului şi binecuvantata Americă, şi sfânta Lojă Masonică, şi George, şi bătrânul Albert si tot…
– Undeva în Colorado, murmură într-un târziu, întorcând privirea de la Ivanici şi privind în gol prin sticla fumurie. Îşi scoase stiloul şi măzgăli ceva pe o bucată de hârtie.
– Astea sunt coordonatele. Proiectul îl ştie toată lumea. E suficient să urmăreşti ştirile. De altfel, preşedintele tău a şi votat împotriva lui deci nu e o necunoscută pentru voi.
Ivanici luă hârtia, îşi aruncă ochii pe ea apoi apucă bricheta din fildeş expusă în bar şi îi dădu foc, lăsând-o apoi să se mistuiască de tot în frapiera. Mintea sa antrenată memorase deja coordonatele. Îşi aprinse o altă Gitanes folosind aceeaşi brichetă în timp ce studia reacţiile vicepresedintelui.
– Sper ca asta e suficient ca să staţi departe de familia mea, îl ţintui Coldstone cu privirea.
– Să văd ce pot face, rânji rusul.
Coldstone bătu în geamul care-i despărţea de şofer. Maşina viră la dreapta pe 14th Street şi se opri. Ivanici îşi puse pălăria şi deschise portiera.
– Mi-a făcut plăcere să colaborez cu dumneata, domnule vicepreşedinte. Salutări domnului Willkinson din partea mea, zise, ştiind că preşedintele nu va primi niciodată salutările. Spune-i că ne vom revedea curând.
Cu aceste cuvinte ieşi din limuzină, închise portiera şi se îndreptă agale către agitaţia din Union Square şi luminile Broadway-ului. Coldstone îl urmări cu privirea până când se pierdu în mulţime apoi coborâ geamul dinspre şofer şi spuse:
– Eric, voi face o plimbare pe jos. Eşti liber până la ora 10. Ne vedem la Majestic.
– Desigur, domnule vicepreşedinte. Pot să vă reamintesc că în mai puţin de-o ora începe gala şi…
– Nu o să întârzii, îl întrerupse Coldstone. Iau un taxi.
– Preabine, domnule, zise şoferul şi coborâ pentru a-i deschide portiera, în timp ce, conform regulamentului, degetul lui apăsa discret un buton de pe o mică telecomandă din buzunar, transmiţând astfel celei mai apropiate unităţi a Serviciilor Secrete semnalul “oficial al Statului fără escortă”. În acelaşi timp localizatorul din ceasul de la mâna vicepreşedintelui se activă silenţios. 

(Va urma…)

Omega V

31 Ianuarie 2011

SUA, Colorado, undeva în deşert, 10 februarie 2029, ora locala 13:00

– La ce adâncime am ajuns, Constance?
– O clipă, să mă uit.
Tânăra se ridică din faţa PC-ului şi se îndreptă către un panou mare, aflat în capătul opus al grotei. Răsuci câteva comutatoare şi consultă câteva indicatoare. Coborî apoi microfonul ataşat la casca din urechea stângă şi rosti:
– Derek, fiţi prudenţi! Sunteţi foarte aproape de punga de gaze.
Ascultă cu atenţie apoi clătină din cap cu nervozitate, apăsând nişte taste.
– Te rog să repeţi. E cam mult zgomot acolo, la tine.
După o altă pauză de ascultare încordată adaugă:
– 8 metri.
O altă pauză…
– Ok. Succes. Ne auzim mai târziu.
Ridică iar microfonul spre creştet, scoase creionul de după ureche şi făcu un semn pe un grafic ce se derula continuu direct pe jos dintr-un aparat ce semăna cu un seismograf. Apoi se îndreptă spre mica ladă frigorifică şi scoase din ea două doze de apă tonică. Îi aruncă una profesorului, şi-o desfăcu pe-a ei şi sorbi cu nesaţ. Se reaşeză în faţa monitorului şi se concentră asupra cifrelor.
– Au ajuns la punga cu gaze pe care aţi descoperit-o la scanările eco de săptămâna trecută.
Oftă, vizibil afectată de temperatura foarte ridicată şi adăugă:
– E tare cald azi, profesore. Ar fi bine să nu mai ieşi. E destul de cald şi aici, ca să nu mai vorbim de suprafaţă…
– De mâine vom lucra mai bine. Cel puţin aici jos. Soseşte aerul condiţionat. Dar eu trebuie să ies azi. Mai am de făcut ecoscanări în nord-est.
– Pe care le poate face şi Steward…
– Da, le poate face, dar ştii cum sunt eu. Nu am încredere în nimeni când e vorba de treburi importante. Trebuie să văd cu ochii mei dacă e vreo gaură.
– Şi? Aţi descoperit vreuna? întrebă tânăra întorcându-se cu tot cu scaun către profesor.
– La adâncime mică, da, răspunse profesorul. Cred că suntem înconjuraţi de găuri pe sute de km pătraţi. Dar mai jos e numai rocă solidă.
– Şi asta e de bine, nu? întrebă tânăra.
Bătrânul fizician zâmbi şi asistenta se grăbi să adauge:
– Dacă mi-aţi explica şi mie mai amănunţit, poate că nu aş mai pune întrebări prosteşti, profesore.
– Dar nu sunt întrebări prosteşti, Constance, zise profesorul, amuzat de atitudinea ei prefăcut supărată. În principiu e simplu dar detaliile practice sunt foarte complicate, în simplitatea lor. În cuvinte puţine este vorba de generarea unui câmp magnetic destul de puternic pentru a interacţiona cu câmpul magnetic al soarelui.
– Al soarelui?
– Da… Pământul este considerat din timpuri străvechi un magnet uriaş. Unii au zis că este un fenomen unic in univers, că este conferit de o pozitie specială faţă de celelalte astre, însă experienţa omenirii a dovedit că nu este aşa. Busolele funcţionează şi pe lună. Mai mult chiar, acolo polul nord magnetic nu coincide cu polul nord geografic; deci e invers decât aici, pe bătrâna noastră Terra. Pe Marte aceeaşi situaţie. Roboţeii noştri cartografiază în prezent suprafaţa planetei roşii ghidându-se cu nimic altceva decât nişte busole magnetice foarte sofisticate. Deci teoria interacţiunii cu celelalte astre care dau proprietăţi magnetice pământului cade. Eu sunt convins că magnetismul fiecărui astru în parte este diferit, în funcţie de compoziţie si mărime; la fel ca atracţia gravitaţională.
– Înţeleg. Dar de ce trebuie să fim cât mai aproape de centru? În plus, pământul are o masă considerabilă şi…
– Exact, o întrerupse profesorul. Din cauza asta nu mă pot folosi de gravitaţie. Poţi interacţiona cu un corp pentru a-i schimba parametrii folosindu-te de proprietăţile lui şi adaptându-te la ele. Sticla se taie numai în condiţii speciale pentru că are două caracteristici aparte. E dură dar e casantă. Revenind la Pământ, acesta are o forţă gravitaţională deloc de neglijat dar şi o masă uriaşă, cum ai zis tu. Ca să mişc o asemenea masă folosind doar atracţia gravitaţională, mi-ar trebui un alt soare. Cu câmpul magnetic în schimb, e cu totul altă poveste; nu e doar o forţă brută de atracţie. Are proprietăţi inductive, generează linii de camp care pot să interacţioneze cu liniile de câmp ale altor astre. Ale soarelui de pildă. Iar un câmp adiţional destul de puternic şi centrat bine faţă de câmpul natural al pământului ar putea să facă asta. Din cauza asta trebuie să ne apropiem cât mai mult de miez.
– Şi dacă buturuga mică răstoarnă carul mare?
Profesorul o privi interzis şi tânăra se grăbi să dea explicaţii:
– E un proverb românesc. De multe ori se întâmplă ca un lucru aparent neînsemnat să joace un rol mai important decât te aştepti într-un sistem sau un fenomen.
– Cred că eşti tare mândră că faci parte dintr-un popor atat de înţelept, medită profesorul. Mi-ar plăcea să petrec ceva timp pe meleagurile tale.
Îşi termină răcoritoarea, aruncă ambalajul la coşul de gunoi improvizat din carcasa unui PC defect şi apoi continuă:
– Dacă te referi la faptul că, schimbând valorile cosmice ale pământului, acesta va interacţiona cu soarele şi-l va antrena şi pe el în schimbările produse, este foarte puţin probabil. Soarele are o masă mică dar stă bine lipit acolo unde este. Pentru că, la rândul lui, interacţionează cu alte astre. Şi totuşi pe undeva ai dreptate. Ca să răsturnăm pământul nu ne trebuie o buturugă mare ci doar suficient de puternică.
– Sfârleaza… murmură fata uimită.
– Exact. Sferele magnetice, aşezate la o distanţa apreciabilă pentru a crea un câmp magnetic destul de mare şi fixate în poziţia justă pentru a interacţiona cu câmpul pământului vor juca rolul buturugii noastre. Sau a buturugilor, mai bine zis.
– Dar ar fi ca şi când ai sufla în pânza propriei corăbii pentru a merge mai repede. Sau ca baronul Münchhausen care s-a tras singur de păr pentru a se scoate din mlaştină, remarcă tânăra, contrariată de faptul că un om de ştiinţa de calibrul profesorului Goldberg scăpase din vedere un principiu fundamental al mecanicii newtoniene.
– Bravo, Constance! aplaudă profesorul. Excelentă observaţie. Aici intră în scenă teoria mea nedemonstrată încă. Interacţiunea cu magnetismul pământului e de fapt liantul care va ţine sfârleaza bine ancorată în manta. Oricât ar fi de solidă roca în care o vom înfige, nu va fi niciodată suficient pentru a ne permite să tragem pământul după noi. Nu uita că, în ciuda solidităţii lui, pământul are o compoziţie lichidă într-o proporţie destul de mare. N-am face decât să provocăm deplasarea şi fisurarea plăcilor tectonice şi cine ştie ce cataclism seismic… După părerea mea, întregul univers este ţinut în frâu de nişte forţe mult mai complexe decât nişte banale forţe de atracţie. După cum ştii, Universul este în expansiune. S-a demonstrat asta. E vorba de expansiune spiralată. Asta s-a observat, chiar dacă nu s-a demonstrat prin calcule. Şi atunci se pune intrebarea: de ce? Dacă echilibrul e realizat doar de forţe de atracţie, de ce Universul se dilată? Si de ce în spirală?
– Poate că este o expansiune dezordonată care din punctele de observaţie de până acum, pare spiralată, obiectă tânăra.
– Poate… Dar dacă nu e aşa, înseamnă că Universul evoluează după legi şi forţe mai complexe decât a prezis răposatul, ilustrul Newton. Cel mai probabil un sistem de milioane de miliarde de câmpuri magnetice care interacţionează între ele.
Urmă o pauză lungă. Constanţa era uimită, dar rămase tăcută. Ceva din atitudinea profesorului îi spunea că explicaţia nu se terminase încă. Ba chiar acum începea. Într-un târziu, profesorul continuă:
– Teoria mea e nedemonstrată… încă. Dar dacă este aşa, prin experimentul ăsta voi reuşi să evidenţiez şi să măsor cu exactitate intensităţile campurilor magnetice ale corpurilor cereşti din apropiere şi, pe baza rezultatelor voi reuşi să calculez evoluţia expansiunii spiralate. De aici până la prezicerea pe termen lung a evoluţiei Universului sau la evidenţierea, în sfârşit, cu exactitate a centrului acestuia nu sunt decât câţiva paşi mărunţi. Vom fi capabili astfel să înţelegem mai bine ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Şi, mai ales, ceea ce se va întâmpla. Universul nu va mai fi imprevizibil. Şi nici infinit…
Profesorul tăcu şi privi către fată, aşteptând parcă un răspuns. Căuta de fapt sclipirea înţelegerii din ochii ei. În schimb, ea oftă şi zise:
– Este peste puterile mele să înţeleg toate astea, profesore. Dar am încredere în tine că ai să faci ce e mai bine.
– Eşti o cauza pierdută, Constance, o tachina el. Dar sper că într-o zi să poţi să-mi calci pe urme şi să îmi duci munca la bun sfârşit. Eu am ambiţii prea lungi pentru o viaţă de om. De-aş trăi până o să te fac să înţelegi…
– E inutil, profesore. Nu ţi-ar ajunge şapte vieţi pentru asta, chicoti asistenta.
În clipa următoare un bâzâit semnală un apel de la echipa de forări. Constance îşi coborâ microfonul şi spuse:
– Da, Derek, spune!
Şi, după o scurtă pauză:
– Bine. Mulţumim.
Ridică din nou microfonul şi se adresă profesorului:
– Băieţii lui Derek au perforat punga. N-are gaze inflamabile. Doar mult monoxid de carbon. Dar s-au impiedicat de o altă problemă. Au început să li se încingă utilajele. Acolo jos e al naibii de fierbinte. Au spus că fac o pauză de masă şi apoi se reapucă de treabă.
Tânăra apăsă nişte butoane trezind la viaţă mult râvnita capsulă de recreere a echipei de forări, aflată 15 kilometri mai jos. În spatele uşilor antifonate de cromglass care despărţeau puţul viitorului ascensor de restul grotei, utilajele de evacuare a materialului de forare se opriră şi praful omniprezent începu să se împrăştie. Aproape concomitent monitorul corespunzător camerei de supraveghere din capsulă se opaciză uşor, semn că sistemul de răcire funcţiona la regim intens pentru a crea un mediu plăcut pentru muncitori. Câteva secunde mai târziu, un deget uriaş şterse aburii şi în cadrul monitorului apăru figura osoasă şi nebărbierită a lui Derek. Era murdar de praf pe acolo pe unde masca de gaze nu-i acoperise faţa. Ridică degetul mare în sus în semn de apreciere şi buzele se mişcară rostind cuvinte pe care la suprafaţă numai Constance le putea auzi, în casca sa, dar după feţele vesele ale celorlalţi muncitori din spatele său şi după zâmbetul ruşinat şi roşeaţa bruscă din obrajii asistentei, mesajul părea să aibă carenţe mari la capitolul decenţă. Puţin stânjenită, tânăra se uită la ceas şi apoi zise către fizician:
– Ne-au urat poftă bună, ceea ce îmi reaminteşte că mi-e o foame de lup.
– În cazul ăsta te invit la un picnic, spuse profesorul, oferindu-şi galant braţul.
Constanţa chicoti amuzată.
– Eu mănânc în timp ce lucrez, profesore. Mai am multa treabă… care însă, poate să mai astepte, adăugă repede, observând încruntarea fizicianului.
Îl apucă de braţ şi intrară împreună în ascensor. La suprafaţă, nu departe de hangarul de acces, sub o umbrelă mare de soare, îi aşteptau o măsuţă mică de campanie şi două scaune pliante. Pe măsuţă un coş cu mâncare şi un termos mare stăteau atent asezate pe un stergar alb cu motive florale.
– Profesore, iar i-ai pus la treabă pe băieţii de la securitate? remarcă tânăra.
– Şi-aşa stau degeaba, protestă fizicianul. Nu mor de surmenaj dacă înfig o umbrelă în nisip.
– Sunt de la securitate, profesore, sublinie asistenta. Sunt aici ca să ne protejeze pe noi.
– Suntem în deşert, Constance. De cine să ne apere? De scaieţi?
Tânăra râse şi se aşeză pe unul dintre scaune, jinduind deja la conţinutul termosului.

(Va urma…)

Omega IV

23 Ianuarie 2011

Rusia, Moscova, 8 februarie 2029, ora locala 14:15

Vladimir Ivanici se lăsă percheziţionat de gorilele preşedintelui, lăsă arma la intrare şi apoi pătrunse în coridorul întunecat. Căldura umeda din interior, în contrast cu gerul de-afară, il izbi aproape cu violenţă. Îşi dădu jos haina şi fularul şi îşi continuă drumul.
Covoarele groase – chiar el aranjase aducerea lor din Kazahstan, odată cu returnarea ultimelor echipamente de la Baikonur – absorbeau zgomotele paşilor. Din capătul opus al culoarului ajungeau până la el hohotele de râs şi vocea dogită de tutun a lui Bârşnov. Uşa imensei băi era deschisă şi Ivanici intră, încercând să distingă prin aburul dens feţele celor prezenţi.
În încăpere se făcu brusc linişte. Nu se mai auzeau decât şuieratul aburilor din cazane şi clipocitul molcom al apei. Un buştean trosni sub focul înteţit. Cineva făcu un semn şi cele cinci fete goale din bazin iesiră repede, se acoperiră cu prosoape şi, într-o linişte totală, se strecurară afară prin spatele lui Ivanici.
– Aaah!… Vladimir! exclama Bârşnov, distrăgându-i atenţia de la sânii imenşi ai ultimei fete care se făcea nevăzută pe lângă el. Frumoase, nu? Ucrainience de prima mână. Cele mai focoase din câte există. Vino, vino! Fă-te comod. Ce veşti îmi aduci?
– Mă tem că nu prea bune, răspunse Ivanici, rămânând în picioare în cadrul uşii.
Ochii săi îi iscodeau cu atenţie pe cei prezenţi în imensa saună. Toţi stăteau cu ochii aţintiţi asupra sa, dar nu scoteau nici un sunet.
– Poţi să vorbeşti nestingherit, îi zise Bârşnov, observându-i ezitarea. Ai descoperit bârlogul profesorului?
– Nu încă, dar acum îl avem pe Coldstone la mână. Dacă reuşim să-l eliminam pe Willkinson, partida e ca şi câştigată.
– Vladimir, Vladimir, Vladimir… oftă preşedintele rus ieşind din bazin. Încă nu te-ai prins că nu Goldberg ascultă de preşedinte, ci invers? Ar fi trebuit să ştii asta. Eşti cel mai bun om al nostru… Afurisiţii de masoni! Nu o să le înţeleg niciodată ierarhia.
Îşi înfăşură un prosop mare în jurul burţii imense, se apropie de spion, îi puse o mână pe umar şi apoi continuă:
– Şi ce-mi ceri tu e o adevărată nebunie. Asasinarea celui mai puternic om din lume…
Pufni dispreţuitor, pentru a sublinia intenţia batjocoritoare a ultimilor sale cuvinte.
– Puternic pe naiba. Lasă-mă să mă ocup eu de asta şi ai să vezi cât e de puternic, mârâi Ivanici.
– Vladimir, tu te joci prea mult cu norocul tău. Şi într-o bună zi o să te părăsească… Fie cum zici tu. Eu nu am ce pierde, dar, dacă nu reuşeşti, vei fi primul soldat căzut pe frontul celui de-al treilea război mondial…
Făcu un semn şi una din fetele care părăsiseră încăperea mai devreme apăru repede cu o tavă pe care se odihneau o sticlă de vodkă şi două pahare. Lăsă tava pe o măsuţă de brad rudimentar finisată şi se retrase. Barşnov turnă generos în pahare şi îi înmână unul lui Ivanici.
– Pentru reuşita ta, toasta el şi îşi dădu paharul pe gat.
Ivanici ridică paharul său, răspunzându-i la toast, apoi îl depuse pe tavă fără a gusta din el. Schiţă un salut militar neglijent şi părăsi încăperea.

(Va urma…)