Omega IV

23 Ianuarie 2011

Rusia, Moscova, 8 februarie 2029, ora locala 14:15

Vladimir Ivanici se lăsă percheziţionat de gorilele preşedintelui, lăsă arma la intrare şi apoi pătrunse în coridorul întunecat. Căldura umeda din interior, în contrast cu gerul de-afară, il izbi aproape cu violenţă. Îşi dădu jos haina şi fularul şi îşi continuă drumul.
Covoarele groase – chiar el aranjase aducerea lor din Kazahstan, odată cu returnarea ultimelor echipamente de la Baikonur – absorbeau zgomotele paşilor. Din capătul opus al culoarului ajungeau până la el hohotele de râs şi vocea dogită de tutun a lui Bârşnov. Uşa imensei băi era deschisă şi Ivanici intră, încercând să distingă prin aburul dens feţele celor prezenţi.
În încăpere se făcu brusc linişte. Nu se mai auzeau decât şuieratul aburilor din cazane şi clipocitul molcom al apei. Un buştean trosni sub focul înteţit. Cineva făcu un semn şi cele cinci fete goale din bazin iesiră repede, se acoperiră cu prosoape şi, într-o linişte totală, se strecurară afară prin spatele lui Ivanici.
– Aaah!… Vladimir! exclama Bârşnov, distrăgându-i atenţia de la sânii imenşi ai ultimei fete care se făcea nevăzută pe lângă el. Frumoase, nu? Ucrainience de prima mână. Cele mai focoase din câte există. Vino, vino! Fă-te comod. Ce veşti îmi aduci?
– Mă tem că nu prea bune, răspunse Ivanici, rămânând în picioare în cadrul uşii.
Ochii săi îi iscodeau cu atenţie pe cei prezenţi în imensa saună. Toţi stăteau cu ochii aţintiţi asupra sa, dar nu scoteau nici un sunet.
– Poţi să vorbeşti nestingherit, îi zise Bârşnov, observându-i ezitarea. Ai descoperit bârlogul profesorului?
– Nu încă, dar acum îl avem pe Coldstone la mână. Dacă reuşim să-l eliminam pe Willkinson, partida e ca şi câştigată.
– Vladimir, Vladimir, Vladimir… oftă preşedintele rus ieşind din bazin. Încă nu te-ai prins că nu Goldberg ascultă de preşedinte, ci invers? Ar fi trebuit să ştii asta. Eşti cel mai bun om al nostru… Afurisiţii de masoni! Nu o să le înţeleg niciodată ierarhia.
Îşi înfăşură un prosop mare în jurul burţii imense, se apropie de spion, îi puse o mână pe umar şi apoi continuă:
– Şi ce-mi ceri tu e o adevărată nebunie. Asasinarea celui mai puternic om din lume…
Pufni dispreţuitor, pentru a sublinia intenţia batjocoritoare a ultimilor sale cuvinte.
– Puternic pe naiba. Lasă-mă să mă ocup eu de asta şi ai să vezi cât e de puternic, mârâi Ivanici.
– Vladimir, tu te joci prea mult cu norocul tău. Şi într-o bună zi o să te părăsească… Fie cum zici tu. Eu nu am ce pierde, dar, dacă nu reuşeşti, vei fi primul soldat căzut pe frontul celui de-al treilea război mondial…
Făcu un semn şi una din fetele care părăsiseră încăperea mai devreme apăru repede cu o tavă pe care se odihneau o sticlă de vodkă şi două pahare. Lăsă tava pe o măsuţă de brad rudimentar finisată şi se retrase. Barşnov turnă generos în pahare şi îi înmână unul lui Ivanici.
– Pentru reuşita ta, toasta el şi îşi dădu paharul pe gat.
Ivanici ridică paharul său, răspunzându-i la toast, apoi îl depuse pe tavă fără a gusta din el. Schiţă un salut militar neglijent şi părăsi încăperea.

(Va urma…)

Omega III

23 Ianuarie 2011

SUA, Los Angeles, 24 august 2028, ora locala 10:30
 

Constanţa Vulpe, asistenta profesorului Albert Goldberg era adâncită în analiza unor fotografii de scanare geofizică şi nu sesiză intrarea în laborator a savantului. Bătrânul se strecură neauzit în spatele ei şi o sperie în joacă.
– Ah!… Domnule profesor! Vă urăsc când faceţi asta. Bună dimineaţa.
– Constance, ai în faţa ta un luptător, spuse profesorul în loc de răspuns, cu faţa radiind de fericire.
– Ştiam asta. Dar care e vestea cea mare?
– Avem aprobarea şi fondurile pentru Sfârlează şi pentru experimentul Omega.
Constanţa izbucni în urale de bucurie şi sări în braţele bătrânului fizician.
– Ţi-am zis că George nu mă va refuza chiar de-ar fi să-i cer să declare război ruşilor şi apoi să capituleze.
– Nu-mi vine să cred. Când ne apucăm de treabă? întrebă tânăra, nerăbdătoare.
– Imediat cum găseşti locul potrivit. Reactorul este deja în construcţie. Au început azi. Aşteptau doar aprobările din partea Comisiei pentru Energia Nucleară.
– Ei bine, şi locul îl avem. E în Colorado, la vreo 200 km de Canion. Activitate seismică aproape zero. Şi solul e găurit ca o bucată de caşcaval. Sunt convinsă că o să găsim şi o grotă suficient de mare pentru echipamente.
– Atunci îl anunţ pe Derek să-şi reunească echipa, zise profesorul scoţându-şi telefonul. Mâine mergem acolo să facem o recunoaştere şi, dacă foratorilor lui le convine, săptămâna viitoare ne apucăm de puţul pentru reactor.

(Va urma…)

Omega II

15 Ianuarie 2011

SUA, Washington DC, Casa Alba, 24 august 2028, ora locala 01:20.
 

George Willkinson se aşeză în fotoliul său şi îşi aprinse un trabuc. Pufăi agale, savurând ceea ce acasă îi era interzis. Simţi un uşor amuzament. Putea face ce vrea în Biroul Oval dar acasă la el soţia îi interzisese să mai fumeze. „Face rău copiilor”, zicea. Avea dreptate. Gândurile îi fură iar deturnate de la familia sa. Se petreceau evenimente importante. Poate chiar evenimente care aveau să intre în istorie. Îi trecu în treacăt prin minte că încăperea asta fusese martora a zeci de astfel de evenimente. Aici s-a hotărât soarta băieţilor din Vietnam, aici s-au decis deznodăminte ale unor evenimente care au schimbat faţa lumii, precum războaiele din Golf, Serbia, Afganistan, aici s-a rezolvat criza economică din 2003 încă înainte de a începe… Şi tot aici s-au luat şi cele mai infame decizii. Decizii care au zguduit planeta din temelii, precum atentatul de la WTC din 2001 sau sabotarea Coloniei Lunare Internationale din 2012. Dar totul se terminase cu bine. Vieţile pierdute au fost preţul plătit pentru “binele poporului american si al întregii omeniri”. Şi, ceea ce era mai important, e ca poporul înghiţise asta.
Avea totuşi un sentiment urât cum că de data asta nu se va mai sfârşi atât de bine. Dar nu putea să-l refuze pe bătrân. Trebuia să-şi respecte jurământul faţă de Lojă. Şi în plus era o datorie de onoare.
William Coldstone ciocăni discret şi apoi deschise uşa fără să mai aştepte răspuns. Cercetă, prudent, încăperea în timp ce anunţă:
– Domnule preşedinte, Bruxelles-ul a hotărât.
– Intra, Will. Sunt singur. Am trimis-o acasă pe Sam. Era cam obosită
– Nu o condamn. E destul de târziu, zise vicepreşedintele, privindu-şi ceasul.
Se aşeză pe unul dintre cele două divane somptuase ce flancau măsuţa din mijlocul încăperii, în aşa fel încât să-l poată urmări uşor pe preşedinte. Un timp se mulţumi să-l observe în tăcere în timp ce acesta îşi făcea de lucru cu paharele de la bar. Într-un târziu îl abordă:
– Am observat că nu prea eşti în apele tale in ultima vreme. Cu siguranţă te gândeşti la problema lui Albert, dar mie nu mi se pare o chestiune atât de importantă. În cel mai nefericit caz, nu este decât un os de ros pentru presă. Care în felul ăsta o să ne lase să ne facem treaba liniştiţi.
Presedintele îi întinse lui Coldstone un pahar cu o cantitate generoasă de cognac şi se aşeză pe cellalt divan.
– Ştiu eu, Will? zise in timp ce sufla fuioare groase de fum spre candelabrul stins. Toată lumea zice că ne-am ţicnit şi că ne-am apucat de basme. Dar eu ştiu că nu poţi vorbi de basme când e vorba de Albert. Şi ştii şi tu asta la fel de bine ca şi mine. Bătrânul e capabil. A demonstrat-o de-atâtea ori. E considerat un al doilea Einstein…
Râse fără chef şi apoi continuă:
– Nu degeaba îl cheamă tot Albert şi e tot evreu…
– De ce nu îl refuzi? întrebă vicepreşedintele
– Ştii bine că nu pot. Datorită lui stau acum în fotoliul ăsta. Şi tot datorită lui eşti şi tu aici.
– Suntem aici pentru că suntem capabili în ceea ce facem. Şi bătrânul ştie asta. Eu zic să mergem înainte şi să vedem ce-o să iasă.
Cu aceste cuvinte, Coldstone se ridică. Willkinson îşi stinse trabucul şi oftă.
– Ok. Fă legătura cu Bruxelles-ul.
– E stabilită deja. O transfer aici.
Preşedintele zâmbi.
– Au fost inspiraţi cei care te-au poreclit Will Goodjob. Nu ştiu ce m-aş face fără tine.
– Ai găsi pe altul la fel de bun, vulpoi bătrâni… Ai legătura.
Ecranul de pe perete se lumină. Jacques Garbeaux, Dakotta von Klaus şi Charles Winston il priveau grav, alcătuind un tablou foarte sobru. Locul lui Bârşnov era gol.
– Bună dimineaţa, domnilor, zise Willkinson. Văd că unii dintre voi au părăsit deja petrecerea.
– Da, zise Winston. Serghei a zis că are ceva important de rezolvat la Kremlin.
– Şi eu trebuie să plec cât de curând, adăugă von Klaus cu o uşoară tentă de nervozitate.
– Ştiu, replică Willkinson. Felicitări pentru viitoarea fiică. Dacă va fi un politician la fel de bun ca dumneavoastră, Germania va avea numai de caştigat.
Von Klaus nici nu se sinchisi să se întrebe de unde ştia Willkinson că bebeluşul e fetiţă, cu toate că şi el aflase abia cu doua seri în urmă şi asta total întâmplător, pentru că ar fi trebuit să fie o surpriză pentru el. Ecografia o facuse Igor, doctorul său personal şi prietenul său cel mai bun. Ştia însă că spionajul american făcea să vorbească până şi morţii iar dacă mâncai omletă la micul dejun, americanii aveau dosarul găinii de origine pe birou, înainte ca oul să atingă tigaia.
– Mulţumesc, răspunse cancelarul şi zâmbi forţat.
– Să trecem acum la chestiunea care ne interesează, prelua Winston controlul discuţiei. Cererea dumneavoastră a fost aprobată.
– Cu cât?
– Trei pro, două contra. Spania, Austria, Belgia şi Olanda se abţin. De fapt doar ne-au transmis poziţia lor. Nici nu s-au obosit să participe.
– Mă întreb de ce mai sunt oare în Organizaţie… întrebă Willkinson meditativ.
– Probabil pentru a-şi menţine bursele, dar să lăsăm asta. Ceea ce bănuiesc să fie un amănunt important pentru dumneavoastră este faptul că Rusia e împotrivă.
– M-aş fi mirat să nu fie. Pe voturile voastre am şi contat. Dacă vă întrebaţi ce am de gând să fac, ei bine, merg înainte. Voi aproba proiectul doctorului Goldberg.
– Prea bine, concluzionă cancelarul. Chiar acum primul secretar se ocupă de ultimile retuşări ale declaraţiei, dar va mai dura puţin până când o veţi avea. Va face un ocol pe la Roma. Ne trebuie semnătura lui Tasconi care a fost reţinut de treburi de stat. Cred că până diseară va fi pe biroul dumneavoastră.
– OK. Vă mulţumesc, domnilor. Dacă totul va merge bine, într-un an vom vedea primele rezultate. Vă doresc o dimineaţă plăcută.
Cu aceste cuvinte Willkinson întrerupse teleconferinţa. Coldstone, care asistase la discuţie din afara obiectivului camere, se apropie iar de birou.
– Va fi o veste mare pentru bătrân. Când îl anunţi?
– L-aş anunţa chiar acum dar e cam târziu. Cred ca în dimineaţa asta, pe la şapte. Până atunci, poate reuşesc să dorm câteva ore.
– L-am chemat pe Stan. Dar dacă doreşti să mergi pe jos contramandez şi îl anunţ pe Arrow.
– Nici nu mă îndoiam că te-ai gândit şi la asta, zâmbi Willkinson. E bine aşa.
Se ridică şi reumplu cu coniac paharele goale. Cinci minute mai târziu colonelul Arrow de la Serviciile Secrete anunţa sosirea lui Stanley, şoferul preşedintelui.

(Va urma…)

Omega I

18 Iunie 2010

Belgia, Bruxelles, 23 august 2028, ora locala 19:00

Cancelarul Germaniei se foi nervos în fotoliul său.
– Fii rezonabil, Jacques. Proiectul nu este încă nici măcar în fază de expeiment. Este doar o teorie.
– Hmmm!… făcu preşedintele Franţei, scoţându-şi ochelarii. Ştiu eu?… Nu este doar un test nuclear în Pacific. Implică întreaga planetă. Şi nici măcar nu-i văd utilitatea. O văd mai mult ca o armă cu care să ne ţină în lanţ. Dar atunci nu înţeleg de ce ne mai cer consimţământul. Tu ce zici, Charles?
– Eu zic să-i dăm drumu’, răsunse premierul britanic. De data asta Goldberg a cam sfeclit-o. Cei de la Campbridge au crezut că am luat-o razna când le-am zis despre ce este vorba. Au zis că lumea e condusă de o mână de idioţi, dacă suntem în stare să credem că aşa ceva e posibil şi mai ales dacă facem din asta o chestiune de politică internaţională. Serghei?
– Veto! se răsti rusul, aplecându-şi cele 200 de kilograme spre masa întrunirii.
– Mă aşteptam la asta, dar tot nu te înteleg. Proiectul e falit din start. Dacă îi dai un vot favorabil, nu faci altceva decât să ameliorezi relaţiile cu Washingtonul. Care au cam scârţâit în ultimul timp, zise von Klaus, privindu-l peste ochelarii pătraţi
– Am hotărât. Aşa rămâne.
Serghei Bârşnov îşi scutură pipa în paharul de apă de pe masă, înjurând în rusă la adresa politicii europene antifumat, apoi se ridică şi porni agale spre ieşire. Se opri în cadrul uşii, se întoarse şi spuse:
– Dacă americanii au de gând să se joace cu soarta planetei, n-au decât. Oricum or să facă ce vor. Depinde de voi dacă or să fie răspunzători doar ei, în caz că ceva o să iasă rău. Io am terminat aici. Am auzit destul cât să mă spăl pe mâini şi să vă spun mai târziu „v-am spus io!”.
Cu aceste cuvinte părăsi încăperea.
– Când dracu’ or să renuţe la orgolii idioţii ăştia doi? întrebă Charles Winston gânditor, uitându-se lung în urma lui Bârşnov.
Von Klaus ridică din umeri cu indiferenţă.
– Pentru noi e mai bine aşa, zise el. Hai să terminăm odată cu povestea asta. Mă aşteaptă o nevastă gravidă în luna a noua la Berlin. Şi n-aş vrea să pierd marele eveniment din cauza aberaţiilor unui bătrân în prag de senilitate.
– Ceilalţi râseră, îl felicitară şi toastară cu apă în sănătatea viitorului bebeluş şi a primei doamne a Germaniei.
– Tasconi ce zice?
– Veto, bine-nţeles. Ce-ar putea zice un comunist?… Dar dacă Jacques e deacord, Italia şi Rusia devin minoritatea. Şi în felul ăsta Washingtonul ne va fi dator. Jacques, votul tău e decisiv.
– Sunt conştient de asta. Eu personal consider că nu avem nevoie să îndatorăm Washingtonul mai mult decât ne este deja. Dar dacă ţineţi atât de mult la relaţia asta… bine. Sunt de acord dacă şi Wilkinson va fi de acord cu condiţiile noastre. Până la urmă nu sunt banii noştri. Să vedem ce-o să iasă.

(Va urma…)

Bătrânul aştepta în grădina casei. Stătea nemişcat în fotoliul său ascultând florile-muscă şi urmărind mişcarea leneşă a norilor purpurii. Doar mâna dreaptă, uscată şi zbârcită, mai mângâia din când în când spinarea pixsterului de la picioarele fotoliului. Animalul, trezit din somn, scotea câteva ciripituri plictisite, îşi iriza spinarea în albastru intens apoi adormea la loc, blana mătăsoasă devenind iarăşi albă ca oceanul care scălda plaja pietroasă din capătul grădinii.
Savura fiecare clipă a apusului celor doi sori. După aproape două secole, acest tablou continua să-l impresioneze. Aproape că nici nu mai îndrăznea să respire.
Valurile oceanului se insinuau tăcute printre rădăcinile arbuştilor–de-sticlă, pătându-le transparenţa cristalină cu dungi albe de calcar. Petalele purpurii ale florilor-muscă vibrau monoton, creând un fundal sonor relaxant pentru trilul ritmic şi profund al somnorosului pixster.
Bătrânul învălui cu privirea întregul peisaj scăldat în lumina portocalie a cerului şi se întrebă dacă nu cumva o face pentru ultima oară. Ştia de ceva timp că a rămas singurul care mai avea încă privilegiul de a fi martorul acestor minunăţii de apusuri. Şi mai simţea că, în curând, va veni şi vremea lui. Nu ştia însa dacă trebuiea să se teamă sau nu.
Degetele mâinii drepte tresăriră, provocând o nouă cascadă de triluri pixstereşti din registrul acut. Mai devreme sau mai târziu, negustorul avea să treacă şi pe la el.

Ca răspuns la gândurile sale, dinspre căsuţa colonială din lemn-cameleon se auziră clinchetele clopoţeilor de piatră, dresaţi să vestească sosirea unui vizitator. Bătrânul privi către clădire şi zări pe verandă silueta estompată de amurg a oaspetelui.
– Te aşteptam! spuse.
Cuvintele sunară ca o invitaţie şi străinul coborâ în gradină. Zgomotul paşilor săi era absorbit de pavajul galben al aleii iar pelerina neagră şi zdrenţuită flutura mătăsos în curenţii ascendenţi.
– Ia loc, îl pofti bătrânul, indicând un fotoliu identic cu al său, aflat în partea opusă a măsuţei de arbust–de-sticlă.
– Mulţumesc. Aveam nevoie de puţină odihnă, răspunse negustorul, aşezându-se. Sunt tare obosit de câteva zile încoace.
Avea o voce caldă, melodioasă, plăcută. Îşi întinse mădularele şi căscă cu poftă. Hainele lui, prăfuite şi zdrenţuite emanau un parfum dulce care-l făcea pe bătrân să se relaxeze, simţindu-se ca în compania unui vechi prieten. Deşi într-un colţ de raţiune un gând firav îi zbiera din răsputeri că el nu mai are prieteni. Nici vecini. Nici măcar cunoştinţe.
– Frumoasă privelişte, nu? spuse arătând cu barba căruntă către cei doi sori apunând.
Helyos îşi scălda deja jumătatea inferioară în laptele oceanului în timp ce Hydros, fratele său mai mic dar mai strălucitor, se odihnea încă pe fruntea lui, uşor asimetric, dând apelor saturate de calcar o strălucire de sidef. Astrul cel mic nu se grăbea defel, cu toate că a doua zi avea să se trezească cu mult înaintea lui Helyos pentru a-şi începe pelegrinarea către apus, aşa cum făcea de milenii. Doar că mâine nu avea să-l mai admire nimeni.
– Asta o să-mi lipsească cel mai mult, adaugă după câteva clipe.
Avea lacrimi în ochi – strălucirea diafană a lui Hydros sau pur şi simplu nostalgie…
– Porţi în spate două sute de ani de amintiri pline de aventuri şi prieteni şi tu te-ai legat cel mai mult tocmai de aceste stele?
Mâna îmbătrânită de secole mângâie uşor urechea lunga a pixsterului dar acesta nu mai ciripi. Degetele simtiră doar mişcarea vălurită a blănii, precum iarba înaltă în într-o adiere uşoară, trădând irizarea de turcoaz. Micuţul animal era încordat ca o strună.
Bătrânul privi către negustor şi fu izbit aproape organic de blândeţea din ochii lui galbeni ca piatra aleii. Şi atunci simţi că, orice i-ar fi vândut negustorul, el ar fi cumpărat.
– De ce faci asta? îl intrebă.
Misteriosul negustor zâmbi, dezvelindu-şi dinţii imaculaţi, regulaţi şi conici.
– Pentru emoţii… răspunse într-un târziu. Consideră-le, dacă vrei, o unitate monetară. Deşi e o monedă tare instabilă. Vezi tu, eu îmi ofer serviciile contra emoţiilor. Doar că, prin natura serviciilor mele, cererea scade constant iar eu sunt nevoit să las din preţ. Un principiu economic vechi ca şi inteligenţa în univers, vechi decând lumea, cum ar zice strămoşii tăi. Chiar şi într-o economie a emoţiilor există inflaţie…
Cuprins de compasiune, bătrânul hotărâ să-i plătească un preţ generos acestui negustor falimentar.
Fără a-şi lua ochii mici şi galbeni de la bătrân, străinul pocni din degetele lungi şi îngălbenite. Hamalii negustorului, uriaşi, puternici, încornoraţi, cu cozile biciuind aerul umed al apusului, aduseră marfa şi o aşezară în faţa bătrânului. Muşchii cefelor şi ai braţelor zvâcniră violent pe sub luciul negru al pielii, atunci când se eliberară de greutate. Focul din ochii lor ardea mocnit dar făcea să pălească până şi strălucirea lui Hydros. Se făcură nevăzuţi la fel de repede precum apăruseră.
– E un produs bun, spuse bătrânul, ridicându-se pentru a testa marfa pe care urma să o achiziţioneze.
– De cea mai bună calitate, răspunse negustorul, continuând să-l fixeze cu priviri intense pe bătrân. Era aproape. Foarte aproape.
Când simţi că nu mai este cale de întoarcere se ridică şi se apropie de faţa senină a bătrânului îngenunchiat sub jugul de lemn.
– Ţi-e frică? îi şuieră în faţă, făcând să-i fluture barba cenuşie. Cuvintele scuipate printre buzele subţiri şi pământii aproape că-şi pierdură sensul în urechile bătrânului.
– Nu! răspunse.
– O să-ţi fie!
Şi se întoarse cu spatele. Simţi izbitura fluxului de frică forţându-i sinapsele în momentul în care bătrânul, lipsit de hipnoza ochilor galbeni, realiză ceea ce se va întâmpla. Auzi şfichiuitul funiei scăpate din mâna bătrână şi obosită în momentul şocului. Văzu reflectându-se pe tufele de flori-muscă sclipirea lamei ghilotinei în ultimile raze ale lui Hydros. Simţi în tălpi vibraţia aproape imperceptibilă a capului căzând cu un zgomot sec pe pământ. Sunetul sângelui împroşcat era muzică pentru urechile lui.
În următoarea secundă Hydros fu înghiţit de albeaţa tremurândă a oceanului iar florile-muscă, private de lumină, îşi curmară brusc bâzâitul.
Hamalii vânzătorului de ghilotine apărură din nou de nicăieri, căteluşi credincioşi gudurându-se pe lângă stăpân.
– Curăţaţi mizeria asta de-aici şi apoi sunteţi liberi, le porunci el. Liberi pentru totdeauna.
Cele două bestii se repeziră cu mârâituri înfundate la trupul încă scuturat de spasme al bătrânului şi disparură cu el, cu un fâşâit jilav, repulsiv, printre crăpăturile solului, cozile lor învolburând ceaţa deasă a nopţii care începuse deja să se aştearnă într-un strat subţire dar consistent, poleind grădina.

Vânzătorul ieşi în strada pustie, învăluită în bezna vătuită şi îi privi frumuseţea searbădă, gândindu-se încă la bătrân. Fusese ultimul său client. Terminase.

(septembrie 2001, Sighişoara)

(Sfârşit)

Notă: Povestirea asta e diferită faţă de cea originală în sensul că lipseşte finalul aşa cum l-am gândit la vremea respectivă. Acum nu-mi mai place şi l-am eliminat. Cine crede că am alterat cumva povestirea şi vrea să o citească integral, o găseşte aici.

Nihil sine Ego

5 Iunie 2010

Furnizorul privi dispreţuitor la clientul din faţa sa. Acesta tremura din toate mădularele şi îi arunca priviri fugare. Toţi erau la fel. Era doar o chestiune de timp până să înceapă şi acesta să se smiorcăie şi să se milogească.
– Te rog, se auzi vocea piţigăiată a clientului, ca pentru a-i comfirma gândurile. Am nevoie de ei.
Furnizorul nu răspunse imediat. Se ridică cu o mişcare fluidă de pe tronul din spatele biroului, făcând ca somptuoasa robă cenuşie cu garnituri aurii să foşnească. Ştia că gestul său va spori îngrijorarea clientului. Era exact efectul pe care miza. Şi care nu absentase niciodată de-a lungul secolelor. În munca lui, sintagma “Clientul nostru, stăpânul nostru” nu exista. Şi toţi cei care veneau la el fluturându-i-o pe sub nas puteau să şi-o bage în dosurile lor divine. Îl fixă cu ochii albaştri-oţeliţi pe clientul ghemuit în scaunul său şi îl aţinti cu un deget lung şi sfrijit, în timp ce vocea lui tună aceeaşi veche, dar de efect, replică:
– Nu ai respectat termenii contractului!
Ecourile cuvintelor sale se pierdură în imensitatea încăperii. Clientul îşi întoarse instinctiv faţa încercând să-şi stăpânească groaza. Privirile sale întâlniră însă ferestrele de metasticlă în stil gotic, înalte de 30 de metri, înşiruite pe ambele laturi ale colosalei încăperi. Şi dincolo de ele, învolburarea haotică, luminos-întunecată a nonspaţiului care-l înspăimânta chiar mai mult decât Furnizorul. Dacă nu găsea repede o soluţie salvatoare, nonspaţiul avea să-l înghită şi pe el aşa cum o făcuse şi cu nenumăraţi alţii care îndrăzniseră să-l înşele sau măcar să-l nemulţumească pe Furnizor.
Dădu să zică ceva, dar Furnizorul îi curmă intenţia cu un gest scurt, făcându-l să tresară violent. Înghiţi zgomotos simţindu-ţi gura incredibil de uscată şi îşi coborî privirea în modelul elaborat, vişiniu cu auriu al pardoselii. Liniştea devenea apasătoare, sufocându-l. Singurul sunet din încăpere era respiraţia lui gâfâită, pentru care se simţea vinovat că ar putea deranja contemplările Furnizorului. În cele din urmă acesta rupse tăcerea:
– Îţi mai dau o şansă, spuse, rezemându-se de biroul în tăblia căreia tremurau valuri de plasmă aurie, agitând molcom nişte bule cenuşii sclipitoare. Dar dacă nu păstrezi controlul nici de data asta, reziliez contractul.
– Voi face tot ce-mi stă în putere, se precipită clientul, împroşcând cu salivă poalele robei Furnizorului. Nu a fost vina mea. Au fost viruşi din exterior. Hoţii de putere. Dar de data asta promit să fiu atent.
Furnizorul se prefăcu că nu observă micile puncte întunecate care începeau să se usuce pe roba sa. Îşi mângâie barbişonul roşcat, privindu-l contemplativ pe client. Într-un târziu, scoase cu un gest studiat din mâneca neobişnuit de largă a robei un mic disc transparent şi îl oferi clientului.
– Ţine. Discheta asta conţine un mic program de backup. Nu mă voi răzgândi în privinţa potopului, dar softul ăsta este suficient de puternic ca să-i reziste. Se cheamă Noe 1.0 şi e compilat în limba ta, dar depinde de tine cum îl butezi. Nu încerca să-l multiplici pentru că e protejat împotriva copierii. Iar în privinţa hoţilor de putere, mă voi ocupa personal. Voi face o anchetă asupra zeilor în declin şi voi vedea cine deţine conturi de putere nejustificate. Acum pleacă!

Făcu un gest plictist de concediere şi se întoarse în jilţul său, meşterit în aşa fel încât să-i amplifice măreţia.
Clientul se ridică repede, se ploconi maşinal în semn de mulţumire şi se întoarse, nerăbdător să părăsească încăperea blestemată. Fixă somptuoasa uşa neagră şi strălucitoare, aflată la un kilometru depărtare, în celălalt capăt al biroului, cu intensitatea unui naufragiat care priveşte o insulă. În acel moment simţea că singurul ţel al vieţii sale era să treacă de uşa aceea.
Ca pentru a-i scurta calvarul, Furnizorul dădu imperceptibil din ţeasta sa fără nici un fir de păr, punând în mişcare bizarul mecanism de antimaterie şi încăperea începu să se deformeze în mod fluid, elastic, contractându-şi suprafaţa şi mărindu-şi înălţimea şi-aşa ameţitoare, ca un burete presat din faţă şi din spate. Cei o mie de metri devenira vreo 50, pe care dependentul de putere îi parcurse rapid şi trecu pragul uşii, pătrunzând în vestibul. În urma sa se auzi sunetul înfundat cu inflexiuni metalice, al zvâcnetului cu care încaperea pe care o părăsise revenea la dimensiunile obişnuite.

Toţi cei prezenţi în anticamera de vreo doi kilometri pătraţi, strânşi în grupuri organizate ad-hoc, aşteptând să fie primiţi de către furnizor, se opriră din şuşotelile conspiratoare şi-l priviră cu invidie şi cu duşmănie. El adoptă o atitudine demnă, uitând de spaima prin care trecuse în biroul blestemat. Ştia că în ochii lor încă mai dispunea de un oarecare respect. Era încă un zeu plin de putere, chiar dacă unii atentaseră la fişiere lui. Unii din ei erau chiar în vestibulul acela. Îl recunoscu pe Ra, pe Zeus, pe Iehova, chiar şi pe unul nou, un parvenit mucos care fugise chiar dintre fişierele sale. El îşi zicea Satan dar printre fişiere era cunoscut drept Lucifer. Toţi erau nişte paraziti, fără un server propriu, pândind punctele şubrede din firewall-uri, corupând fişierele slabe, sugându-i pe alţii de putere.
Parcurse repede, caraghios de ţeapăn tunelul invizibil de antimaterie care scurta drumul către uşa ecluză, trecând printre coloanele de oricalc care aruncau umbre ciudate pe feţele celor prezenţi. Înainte de a trece pragul îşi îndreptă privirile în sus şi citi binecunoscuta inscripţie, legea fundamentală a Furnizorului:

Nihil sine Ego
(Nimic fără de mine)

“Urăsc cuvintele astea” gândi în timp ce intra în naveta cu care Luntraşul avea să-l poarte înapoi acasă, la micul sau cabinet, unde fişierele sale se înecau în fluxul de biţi al potopului. Dar, cu toate astea, simţea cum sevrajul devine doar o amintire. Îşi şterse palmele încă umede de roba albă apoi băgă mâna în buzunar şi strânse încrezător în pumn micul disc. Acum îl avea pe Noe şi dacă era destul de abil, putea să-i facă o extensie, o mică arcă în care să mai salveze câteva fişiere. În felul ăsta reabilitarea putea fi mai rapidă. Doar era încă un zeu puternic. Un dependent de putere, dar unul încă bogat.
Se rugă în gând ca potopul să nu-i prăjească modemul, tremurând de nerăbdare în timp ce stihiile nonspaţiului se abăteau cu furie asupra navetei.

(30 octombrie 2002, Roma)

(Sfârşit)

Încheiem programul nostru informativ cu o ştire de ultimă oră. Am fost informaţi de către Institutul Internaţional de Cercetare şi Exploatare a Spaţiului Cosmic că astăzi, în jurul orei 3 dimineaţa profesorul Aaron McMurtry, comparând mai multe imagini preluate la intervale regulate de timp, de către observatorul astronomic Hulk din Arizona, a descoperit undeva în constelaţia Sagitarius o formaţiune după toate aparenţele gazoasă, care se deplasează pe o traiectorie neregulată cu o viteză ieşită din comun. Norul respectiv are o formă alungită şi sinuoasă. Analizându-se spectrul luminos emis de această apariţie neobişnuită, se bănuieşte că ar fi compusă în cea mai mare parte din praf cosmic şi particule de gheaţă carbonică. Nu este exclusă nici existenţa unei mici cantităţi de apă sub formă de cristale de gheaţă. Profesorul McMurtry a exculs însă vehement ideea unei comete, argumentându-şi părerea prin faptul că obiectul neidentificat are o traiectorie neregulată. Nu se cunoaşte cauza deplasării acestei formaţiuni noroase cum nu se poate explica nici viteza fantastică a acestei deplasări, estimată la aproximativ 75% din viteza luminii. O altă ipoteză emisă de profesorul McMurtry susţine că norul ar putea proveni din coada unei comete ce a explodat cu multe milenii în urmă, din motive necunoscute, ipoteză susţinută de compoziţia prezumtivă a norului. Profesorul a declarat, cităm: „Deplasarea aleatorie se datorează foarte probabil câmpurilor gravitaţionale ale diferitelor stele, pe care formaţiunea le străbate, dar viteza ametiţoare, pe care, din păcate, nu mi-o pot explica, generează o forţă de inerţie suficient de mare încât să împiedice fixarea pe o orbită gravitaţională.” Am încheiat citatul. Precizăm că grupul de astre cunoscut sub numele de constelaţia Sagitarius este localizată în centrul galaxiei noastre, la o distanţă de aproximativ 25 000 de ani-lumină faţă de sistemul nostru solar. Calculele preliminare efectuate de profesorul McMurtry arată că fenomenul cosmic se poate observa la o distanţă relativ mică faţă de constelaţia Săgetătorului, în direcţia sistemului nostru solar. Mai precis, ne despart de ciudata apariţie nu mai puţin de 20 000 de ani-lumină de vid interstelar cu o marjă de eroare de aproximativ 100 de ani-lumină. Deci, aşa cum ne liniştesc astronomii, este posibil ca în prezent acest neobişnuit fenomen nici să nu mai existe
Această ştire încheie grupajul nostru informativ. Urmăriţi ştirile de la ora 23 pentru noi amănunte. Vă mulţumim pentru atenţie şi vă urăm o seară plăcută. Rămâneţi cu UNN pentru a urmări filmul serii în premieră TV, după o scurtă pauză publicitară.
(Extras din grupajul informativ din data de 17 martie 2046, ora 19, UNN NETWORK.)

Dacă această ştire ar fi fost măcar pe jumătate adevărată, probabil că întâmplările care au urmat ar fi decurs altfel. Însă lucrurile nu erau aşa de roz cum păreau… Nici măcar de un roz mai palid. Din cauza unor erori de utilizare a observatorului Hulk şi a unei interpretări greşite a datelor oferite de acesta, profesorul greşise amarnic în privinţa ciudatei apariţii intergalactice. Greşeala se datora cumva şi excesului de zel sau încrederii exagerate în sine. Profesorul nu era cunoscut drept unul dintre cei mai modeşti oameni. Drept pentru care greşise localizarea norului, greşise alcătuirea lui… greşise în mai toate privinţele, mai puţin cea a existenţei norului. Dar şi acesta era un adevăr relativ.
Mai întâi de toate, norul cosmic se afla mult mai aproape decât “aproximase” McMurtry. Cu mult, mult mai aproape. Drept pentru care “marja de eroare” a profesorului se majorase la 19 997 de ani lumină. O eroare de calcul atât de mare pentru a calcula nişte distanţe atât de mici este inadmisibilă. Mai ales când ai pe mână un observator astronomic precum Hulk. Şi totuşi se întâmplase. Cu alte cuvinte, ciudata apariţie se afla de fapt la doar puţin mai mult de doi ani lumină de sistemul nostru solar.
Era oricum prea târziu pentru a face ceva împotriva ameninţării, dar profesorul, vrând să-şi repare imaginea şifonată şi continuându-şi cercetările, a constatat că de fapt se înşelase şi într-o altă privinţă. Cea a unicităţii fenomenului. Un şir de alte câteva zeci de formaţiuni noroase similare pornea din Sagitarius şi se sfârşea după un traseu lung şi sinuos, cu primul nor care acum se apropia vertiginos de sistemul nostru planetar. Într-adevăr originea părea să fie constelaţia Săgetătorului. Aici profesorul nu se înşelase. Oricum nu se mai putea face nimic…

Nimeni nu şi-ar fi închipuit că lumea ar putea să sfârşească într-un asemenea mod. În trecut futurologii romantici îşi închipuiseră apocalipsa ca un adevărat infern: războaie, cataclisme nucleare, explozii termobarice sau neutronice şi alte orori atomice, cu cadavre sfârtecate, viscere şi sânge peste tot. Alţii, fiind mai puţin sadici sau, într-un mod bizar, mai optimişti, prevestiră omenirii un sfârşit mai puţin sângeros dar la fel de plin de glorie: devastată de cutremure feroce, invadată de apele oceanelor, perpelită de arşiţa vânturilor solare, năpădită de alge sau de insecte sau congelată de marea glaciaţiune. Alţii duseseră sfârşitul lumii pe culmile gloriei şi îşi închipuiseră pământul distrus de explozia soarelui sau lovit de asteroizi gigantici. Şi, în sfârşit, cei aflaţi la cealaltă extremă, profeţeau stirpei umane un sfârşit total lipsit de măreţie şi anume un sfârşit în care oamenii dispăreau devoraţi de viruşi şi boli fără leac, decimaţi de foamete sau sufocaţi de propria lor poluare.
Fuseseră emise fel de fel de ipoteze, unele grandioase, altele banale, unele geniale, altele stupide… Dar nimeni nu-şi imaginase că omenirea ar putea avea un astfel de sfârşit. Un sfârşit inexorabil şi inevitabil.
– Fluturi???
– Da, fluturi. Fluturi interstelari!…
Când ştirea a fost făcută publică au existat o mulţime de polemici. Oameni de ştiinţă se certau, îşi aruncau ofense şi injurii şi îşi râdeau în nas unul altuia. “Cine a mai auzit de aşa ceva? Fluturii, aceste vietăţi frumoase şi atât de fragile să fie capabile să străbată parsecii vidului interstelar…”
Ipoteza a fost de la început atât de absurdă încât nimeni nu a luat-o în seamă sau dacă totuşi i-a dat cineva atenţie a făcut-o doar cu scopul de a râde copios de ea sau de cei care au lansat-o. Şi totuşi s-a dovedit a fi mai mult decât o simplă ipoteză…

(Va urma…)

Fluturi – Lupta

19 Mai 2010

Un comunicat al agenţiei World News ne informează că primul obiect neidentificat din şirul de 23 de formaţiuni originare din constelaţia Săgetătorului a trecut de centura de asteroizi dintre Marte şi Jupiter şi se îndreaptă spre Terra. În momentul de faţă contactul vizual cu fenomenul necunoscut a fost întrerupt datorită interpunerii lunii intre acesta şi Pamânt. Oamenii de ştiinţă din Statele Unite, India, China şi Fderaţia Europeana, reuniţi la Conferinţa Ştiinţifică de la Detroit au stabilit în unanimitate că nu este vorba de un fenomen natural. Ciudata apariţie este o formaţiune autonomă, ce se mişcă independent de lagile astrofizicii, mecanismul acestei mişcări rămânând însă necunoscut.
Contele Veronski, cel care i-a murdărit renumele profesorului McMurtry la conferinţa ştiinţifică precedentă din data de 2 iunie a anului trecut, stabilind cu exactitate poziţia şi numărul obiectelor neidentificate, pretinde că are o explicaţie pentru mişcarea norului. Formaţiunea necunoscută este alcătuită din sute de mii de vietăţi asemănătoare unor fluturi cu anvergura aripilor de aproximativ 20 de centimetri – susţine contele într-un interviu acordat reporterului nostru. Veronski este cofondator şi coacţionar al trustului Deep Space Pioneer, grupul proprietar al Telescopului Orbital Multimodule. Contele afirmă că imaginile, preluate de acest super telescop, pe care trustul le are în posesie în acest moment şi care au fost şi prezentate la Conferinţă sunt neclare dar că peste două săptămâni, atunci când toate cele 12 module-satelit ale telescopului vor fi aliniate pe orbită în poziţia optimă, vor putea obţine fotografii de o calitate şi o relevanţă de necontestat. Numeroşi oameni de ştiinţă participanţi la Conferinţă susţin însă că reputaţia doctorului Veronski riscă să aibe aceeaşi soartă ca cea a profesorului McMurtry. Înafară de faptul că ipoteza fluturilor nu este plauzibilă în sine, ea nu explică nici mecanismul de deplasare deoarece pentru a creea propulsie cu ajutorul aripilor este nevoie de un mediu fluid şi este bine ştiut de către toată lumea că spaţiul extraatmosferic este lipsit de orice formă de materie. Analizele spectografice ale norului nu exclud însă ipoteza că acest nor ciudat ar putea fi o formă de viaţă extraterestră. Deşi cantităţile de carbon şi hidrogen sunt infinitezimale, în compoziţia chimică a norului predomină fosforul, clorul, siliciul şi titanul. Aceste elemente, conform teoriilor biologilor pot reprezenta bazele unei biosefere în anumite condiţii de temperatură şi de parametri luminoşi şi electromagnetici. În prezent, satelitul natural al pământului este ţinut sub supraveghere. Aşteptăm ca observatoarele astronomice să restabilească contactul vizual cu obiectul încă neidentificat pentru a reveni cu mai multe informaţii.

(Extras din grupajul informativ din data de 8 iunie 2049, ora 23, UNN Tv.)

Contrar aşteptărilor oamenilor de ştiinţă, şi nu numai, norul mişcător se încăpăţâna să iasă din ascunzătoarea sa din spatele lunii. Desigur că satelitul a continuat să fie supravegheat neîncetat de nenumăratele observatoare din toată lumea, dar enigmatica apariţie nu ieşea la vedere.
Până când, într-o zi… Au început să apară mai întâi izolaţi. Nebăgaţi în seamă şi inofensivi. Solitare pete de culoare, lăsându-se sporadic admiraţi de copii şi de adulţi deopotrivă, impresionaţi de mărimea lor. Apoi au început să-şi facă apariţia în roiuri, puţine la număr, dar atât de mari încât întunecau lumina soarelui pe unde treceau. Erau de toate culorile: albaştri, roşii, verzi, galbeni şi – ceea ce-i făcea pe oameni să fie reticenţi, chiar temători şi uneori superstiţioşi, dezgropându-le parcă cele mai adânci temeri – fluturi negri.
Toţi era inofensivi. Nu făceau altceva decât să existe şi să uimească lumea cu frumuseţea, numărul şi mărimea lor cutremurătoare. Iar mass media vuiau de ştiri despre aceştia şi despre roiurile care erau pe drum. Pentru că, din păcate, contele Veronski avusese dreptate. Misterul enigmaticilor nori spaţiali fusese spulberat: nu erau altceva decât roiuri de fluturi interstelari. Acest adevăr zgudui lumea ştiinţifică din temelii. Cum era posibil aşa ceva?… Această problemă avea să rămână însă nerezolvată.

Uimiţi de noile perspective pe care fenomenul le oferea, oamenii au început să-i studieze. Era ceva ciudat în comportamentul lor. Erau capturaţi foarte greu, dovedindu-se uimitor de agili.
Existau zvonuri că nu s-ar feri însă de copii. Numeroşi părinţi au relatat că în momentul în care fiii lor s-au apropiat să-i atingă, nu au zburat. Dimpotrivă, cei care s-au îndepărtat speriaţi au fost tot copiii. Mamele povesteau că atunci când ţâncii lor au atins marginile aripilor, parcă ar fi atins tăişul unui brici. Rănile s-au dovedit a nu fi foarte grave grave dar destul de adanci şi se vindecau foarte greu. Medicii care i-au îngrijit pe copii povesteau că rănile aveau un aspect foarte precis şi foarte curat dar analizele chimice au relevat o substanţă necunoscută care părea să împiedice coagularea sângelui.
Cu toate că nu se fereau de copii, nici un adult nu reuşea să se apropie prea mult de ei fără efort. Nu păreau să aibe vreo formă superioară de inteligenţă dar nu se comportau nici ca organismele inferioare terestre. Inteligenţa lor se asemăna mai degrabă cu cea a delfinilor sau a primatelor. Odată prinşi mureau şi se dezintegrau instantaneu lăsând în urmă doar o pulberă fluorescentă extrem de fină, făcând astfel imposibilă studierea lor. Ciudat era însă că, prinşi în spaţii mari, unde se puteau mişca în voie, dar goale, continuau să trăiască, fără a se hrăni. Mai mult decât s-ar fi aşteptat cineva. Biologii europeni au prezentat la o conferinţă cazul unui fluture capturat într-o cuvă de sticlă de 2000 de litri care a continuat să trăiască de unul singur timp de 4 luni fără a da vreun semn că schimbările de presiune, de temperatură sau de mediu la care era supus l-ar stingheri în vreun fel. Şi probabil că ar fi continuat să trăiască în astfel de condiţii mult şi bine dacă, la presiunea de 12 atmosfere şi la temperatura de 800° C, supapele cuvei nu ar fi cedat dându-i fluturelui posibilitatea să evadeze.

„Aşa ceva depăşeşte cunoştinţele noastre despre viaţă.” spuneau ei. „Au fost lipsiţi de orice materie din jurul lor, de aer, de lumină, dar ei au continuat să trăiască până când au fost lipsiţi de spaţiu. De parcă spaţiul ar fi elementul lor vital. Cum poate fi posibil aşa ceva? Dacă nu pot fi infometaţi, asfixiaţi, înecaţi, prajiţi sau otrăviţi – şi le-am încercat pe toate – atunci creaturile astea sunt aproape invincibile. Din fericire nu sunt periculoase atât timp cât par să nu se hrănească cu nimic, fie acest nimic organic sau anorganic.”

Acest joc de cuvinte avea să se dovedească însă neadevărat. Ştiinţa avea să se înşele grav pentru a doua oară. Al doilea roi ajunsese şi el în sistemul nostru solar. După ce urmă întocmai traiectoria înaintaşului său, îşi făcu şi el apariţia pe pământ; nu integral ci încetul cu încetul, ca şi celălalt. Erau deja prea mulţi. Oamenii şi-au dat seama de asta şi au încercat să ia măsuri dar era deja prea târziu. Pentru că noii veniţi nu mai erau chiar atât de inofensivi. Spre surprinderea tuturor, aceştia mâncau. Dacă nu ar fi fost puţin mai mici şi toţi de aceeaşi culoare – verde – nu fi putut fi deosebiţi. Ţinuţi în captivitate, în aceleaşi condiţii ca şi primii, continuau să trăiască în ciuda faptului că aveau o preferinţă pentru vegetale. Şi, lucru ciudat, nici o pasăre sau alt prădător nu părea să se atinga de ei sau să-i stingherească în vreun fel.
Iar faptul că erau atât de mulţi deveni în scurt timp o problemă la nivel mondial. Posturile de radio şi televiziune, intermedia şi ziarele din toata lumea transmiteau neîncetat informaţii despre roiuri mai devastatoare decât lăcustele care-şi făceau apariţia pe tot cuprinsul mapamondului. Toate strădaniile oamenilor de a-i decima nu dăduseră nici un rezultat. Încercaseră orice: de la insecticide la radiaţii, de la ultrasunete la supraîncălzire… Fără nici un folos. Părea că nimic nu-i poate opri înafară de capturarea în spaţii mici. Toate celelalte încercări nu făceau decât să distrugă flora înainte de a fi devorată. Regnul vegetal dispărea într-un ritm ameţitor. Mulţi începuseră să se întrebe cât va mai dura până când oxigenul va pieri şi el.

(Va urma…)

Jeff Palmer, purtătorul de cuvânt al Preşedintelui a declarat azi, în cadrul conferinţei de presă săptămânale că zvonurile conform cărora India va rezilia contractul de furnizare a algelor sunt adevărate. Guvernul indian a impus starea de necesitate şi a oprit furnizarea cu alge tuturor clienţilor săi. Nu este deci exclusă, a mai declarat Palmer, o recalculare a raţiilor zilnice de hrană, pentru a preîntâmpina o criză a alimentelor în condiţiile în care guvernul nu va găsio o soluţie rapidă de menţinere a rezervelor naţionale de hrană. Amintim ascultătorilor noştri că oricine poate furniza informaţii despre cetăţeni care deţin rezerve sau depozite nedeclarate de alimente, poate denunţa faptul la cea mai apropiată secţie a Miliţiei Alimentelor. Traficul ilegal de alimente este considerat un delict federal. Semnalarea acestuia te poate feri de acuzaţia de complicitate şi, în plus, vei câştiga recompensa de 5% din hrana confiscată, excepţie făcând produsele încă în perioada de valabilitate. Nu uita, dreptul la hrană e al tuturor, nu numai al tău.
(Extras din grupajul informativ din data de 28 ianuarie 2051, ora 10, Radio UNN.)

Oamenii, deznădăjduiţi, se împăcaseră cu ideea că acesta era sfârşitul. Omenirea era condamnată la o moarte lentă, prin asfixiere şi foamete, dacă nu se luau urgent nişte măsuri eficiente. Toate celelalte roiuri care erau pe drum aveau să sfârşească prin a distruge rapid toată vegetaţia de pe Terra şi astfel întreaga specie umană era condamnată.
Şi cum un necaz nu vine niciodată singur, într-o blestemată zi au început să apară mâncătorii de carne, mari şi galbeni, spectre palide ale morţii. Devorau tot, cu o viteză uluitoare, ca nişte înfricoşători piranha zburători. Mistuiau turme întregi de vite în câteva minute. Iar oamenii nu mai puteau face nimic altceva decât să-şi prelungească delirul. Unii se refugiaseră sub apă, încercând să cultive alge pentru hrană şi oxigen. Se ştia deja că apa nu-i putea opri. Fluturii zburau prin apă de parcă aceasta nici nu exista. Reprezenta mai mult o protecţie psihologică menită să ridice moralul. Cei rămaşi la suprafaţă nu mai puteau circula decât în vehicule, cu costume speciale, într-o protecţie totală faţă de acei mici dar sângeroşi prădători. O clipă de neglijenţă îi costa pe cei mai mulţi viaţa. O uşă, o trapă sau o cataramă uitată deschisă şi ei acţionau, lăsând în urma lor doar o grămadă de oase goale şi strălucitor de albe. Cei care scăpau de a fi devoraţi se alegeau cu răni urâte şi dureroase, murind în cele din urmă din cauza hemoragiilor.

Şi în tot acest timp ei continuau să vină, roi după roi. Renunţaseră deja la ascunzătoarea din spatele lunii venind insolenţi direct spre pământ şi devorând orice vietate care le ieşea în cale.
Neputincioşi în faţa invaziei lor, oamenii trecuseră la o apărare pasivă. Îşi izolaseră habitatele şi căile de acces sau de comunicare subterane cu tone de pământ, beton şi metal. Ajunseseră chiar să mai spere într-o şansă de supravieţuire atunci când cercetătorii reusişeră să obţină şi să multiplice câteva clone de plante. Nu erau la fel de productive ca algele în privinţa hranei, dar aveau un randament net superior în producţia de oxigen. Puteau deci renunţa la gurile de ventilaţie care făceau legătura între fortăreţele lor de fier şi atmosfera colcăind de vietăţi rapace. S-ar fi zis că, în sfârşit, situaţia jocului se reechilibrase. Dar fluturii nu-şi jucaseră încă ultima carte. Într-o zi nefastă, sosiră devoratorii de fier.
Au mistuit pur şi simplu zidurile metalice, permiţând mâncătorilor de carne să pătrundă în habitatele fortificate ale oamenilor. Întreaga specie umana a fost decimată în mai puţin de o oră, după mii de ani de civilizaţie. Nu fusese o moarte lentă ci una fulgerătoare; brutală dar lipsită de glorie. Nu fusese un sfârşit demn de umanitate. Nu fusese un sfârşit demn de nici o specie din univers. Dar fusese sfârşitul!…

(Va urma…)

“…Vă mai informăm că în cursul acestei nopţi am depistat în galaxia Calea Lactee o apariţie neobişnuită: un şir de formaţiuni gazoase de diferite culori ce se deplasează cu o viteză mare pe o traiectorie dezordonată. După calculele preliminare, punctul de plecare pare să fie sistemul stelar al unei pitice albe, sistem al cărei a treia planetă figurează în hărţile noastre ca şi planetă de clasă A. Deşi nu e majoritară, specia dominantă se află într-un stadiu mediu de dezvoltare tehnico-socială. S-a considerat ca etalon specia naniţilor. Fac parte din clasa mamiferelor. Au fost şi sunt şi în prezent studiaţi de echipajele navelor noastre de cercetare din prima generaţie a Evului Spaţial. Specia respectivă a prezentat o importanţă deosebită pentru cercetătorii noştri deorece are un curs evolutiv particular. La nivel fiziologic indivizii sunt asemănători cu noi, metabolismul lor bazându-se pe aceleaşi principii. Au aproximativ aceleaşi metode de comunicare intrarasială, mai puţin cea telepatică, care este rar întâlnită printre ei şi pe care ei o consideră extrasenzorială. Din acest motiv nu au dezvoltat nici un tip de artă bazată pe principii psihosenzoriale, deşi la nivel artistic, filosofic şi cognitiv sunt destul de evoluaţi. La nivel tehnologic însă, deşi au suficient de multe cunoştinţe de nanotehnologie pentru a se putea afirma că se afla într-un soi de Ev Nanotehnologic timpuriu, nu au ajuns încă să cunoască secretele tehnologiei care să le permită călătoriile interstelare. Deşi conceptul de salt hiperspaţial este des întâlnit în literatura lor artistică, el este descris şi interpretat în mod total eronat ceea ce dovedeşte că pentru ei reprezintă dor un concept fictiv. Considerând toate aceste aspecte, formaţiunile gazoase nu par a fi opera acestei civilizaţii. Totuşi vom încerca să luăm legătura cu echipajele navelor de cercetare aflate în apropierea sistemului stelei pitice albe. Până în momentul în care prezentul raport a fost încheiat, legătura încă nu fusese stabilită. Probabil că navele efectuează manevre în hiperspaţiu sau se află în conul de tăcere al unei planete. Reamintim că navele din prima generaţie a Evului Spaţial nu sunt dotate cu sisteme de comunicare hiperspaţială iar pentru comunicarea superluminică conurile de tăcere reprezintă o problemă.
După cercetările spectrografice şi fotometrice formaţiunile gazoase nu par să reprezinte un pericol real şi imediat. Aşteptăm dispoziţiile Voastre în legătură cu acest eveniment.

(Extras din raportul zilnic de securitate al avanpostului orbital, serie de raport C.D. 354 08 5E59)

După seria raportului urma semnătura precedată de şirul interminabil de titluri nobiliare ale celui care l-a încheiat, precum şi o mulţime de date tehnice care nu-l mai interesau pe N’Kaar. „Suntem o societate de vanitoşi şi de snobi” gândi scârbit în timp ce arunca raportul pe un pupitru. „În ziua de azi suntem cu toţii nobili. E suficient să cari odată în viaţa ta un ou depus de regină şi deja eşti conte.” Îşi masă capul cu unul dintre cele 5 tentacule spinale. “O ştire fără importanţă, pentru care am mai pierdut câteva clicuri bune de somn!“. Transmise avanpostului orbital ordinul de a înceta imediat cercetarea fenomenului descris în raport cu menţiunea că resursele Imperiului sunt prea valoroase pentru a fi irosite şi că personalul militar din avanpost trebuie să-şi focalizeze întreaga atenţie asupra războiului cu psihoviruşii. Avanpostul are misiunea precisă de monitoriza sectorul îndepărtat al sistemului solar şi de a raporta zilnic cu privire la eventualele activităţi ale inamicului în sectorul respectiv. Nu mai aşteptă confirmarea de primire din partea avanpostului. Căută o linie telepatică liberă către secţiunea Odihnă şi îşi rezervă o stază. Se ridică şi porni agale, legănându-şi abdomenul imens într-un echilibru precar. Se gândi în treacăt că avea un abdomen mai mare decât al reginei dar nu mai avea mult până la eliberarea definitivă din serviciul militar şi avea să-şi odihnească mădularele bătrâne pe una dintre planetele-staţiune ale regatului. Asta dacă nu le vor veni de hac psihoviruşii între timp. Până atunci însă, ca Şef al Securităţii Imperiale, Consulul Prim al Imperiului, Augustul Secretar al Forţelor Armate, Comandantul Suprem al Hoardelor de Aur, General al Gărzii Reginei şi Guvernator al Garnizoanei Imperiale Saudac I, Baronul N’Kaar Paris al doilea avea o datorie foarte importantă de îndeplinit. Şi anume apărarea cloacei fierbinţi pe care şi-a petrecut ultimile 200 de mişcări de revoluţie, numită şi Planeta Incubator. Poate va reanaliza raportul primit puţin mai devreme. Dar asta mai târziu. Acum era prea obosit. Era sfârşit de oboseală.

(26 februarie 1997, Măcin)

(Sfârşit)