Postul anterior

21 Martie 2011

Anunțuri
Bătrânul aştepta în grădina casei. Stătea nemişcat în fotoliul său ascultând florile-muscă şi urmărind mişcarea leneşă a norilor purpurii. Doar mâna dreaptă, uscată şi zbârcită, mai mângâia din când în când spinarea pixsterului de la picioarele fotoliului. Animalul, trezit din somn, scotea câteva ciripituri plictisite, îşi iriza spinarea în albastru intens apoi adormea la loc, blana mătăsoasă devenind iarăşi albă ca oceanul care scălda plaja pietroasă din capătul grădinii.
Savura fiecare clipă a apusului celor doi sori. După aproape două secole, acest tablou continua să-l impresioneze. Aproape că nici nu mai îndrăznea să respire.
Valurile oceanului se insinuau tăcute printre rădăcinile arbuştilor–de-sticlă, pătându-le transparenţa cristalină cu dungi albe de calcar. Petalele purpurii ale florilor-muscă vibrau monoton, creând un fundal sonor relaxant pentru trilul ritmic şi profund al somnorosului pixster.
Bătrânul învălui cu privirea întregul peisaj scăldat în lumina portocalie a cerului şi se întrebă dacă nu cumva o face pentru ultima oară. Ştia de ceva timp că a rămas singurul care mai avea încă privilegiul de a fi martorul acestor minunăţii de apusuri. Şi mai simţea că, în curând, va veni şi vremea lui. Nu ştia însa dacă trebuiea să se teamă sau nu.
Degetele mâinii drepte tresăriră, provocând o nouă cascadă de triluri pixstereşti din registrul acut. Mai devreme sau mai târziu, negustorul avea să treacă şi pe la el.

Ca răspuns la gândurile sale, dinspre căsuţa colonială din lemn-cameleon se auziră clinchetele clopoţeilor de piatră, dresaţi să vestească sosirea unui vizitator. Bătrânul privi către clădire şi zări pe verandă silueta estompată de amurg a oaspetelui.
– Te aşteptam! spuse.
Cuvintele sunară ca o invitaţie şi străinul coborâ în gradină. Zgomotul paşilor săi era absorbit de pavajul galben al aleii iar pelerina neagră şi zdrenţuită flutura mătăsos în curenţii ascendenţi.
– Ia loc, îl pofti bătrânul, indicând un fotoliu identic cu al său, aflat în partea opusă a măsuţei de arbust–de-sticlă.
– Mulţumesc. Aveam nevoie de puţină odihnă, răspunse negustorul, aşezându-se. Sunt tare obosit de câteva zile încoace.
Avea o voce caldă, melodioasă, plăcută. Îşi întinse mădularele şi căscă cu poftă. Hainele lui, prăfuite şi zdrenţuite emanau un parfum dulce care-l făcea pe bătrân să se relaxeze, simţindu-se ca în compania unui vechi prieten. Deşi într-un colţ de raţiune un gând firav îi zbiera din răsputeri că el nu mai are prieteni. Nici vecini. Nici măcar cunoştinţe.
– Frumoasă privelişte, nu? spuse arătând cu barba căruntă către cei doi sori apunând.
Helyos îşi scălda deja jumătatea inferioară în laptele oceanului în timp ce Hydros, fratele său mai mic dar mai strălucitor, se odihnea încă pe fruntea lui, uşor asimetric, dând apelor saturate de calcar o strălucire de sidef. Astrul cel mic nu se grăbea defel, cu toate că a doua zi avea să se trezească cu mult înaintea lui Helyos pentru a-şi începe pelegrinarea către apus, aşa cum făcea de milenii. Doar că mâine nu avea să-l mai admire nimeni.
– Asta o să-mi lipsească cel mai mult, adaugă după câteva clipe.
Avea lacrimi în ochi – strălucirea diafană a lui Hydros sau pur şi simplu nostalgie…
– Porţi în spate două sute de ani de amintiri pline de aventuri şi prieteni şi tu te-ai legat cel mai mult tocmai de aceste stele?
Mâna îmbătrânită de secole mângâie uşor urechea lunga a pixsterului dar acesta nu mai ciripi. Degetele simtiră doar mişcarea vălurită a blănii, precum iarba înaltă în într-o adiere uşoară, trădând irizarea de turcoaz. Micuţul animal era încordat ca o strună.
Bătrânul privi către negustor şi fu izbit aproape organic de blândeţea din ochii lui galbeni ca piatra aleii. Şi atunci simţi că, orice i-ar fi vândut negustorul, el ar fi cumpărat.
– De ce faci asta? îl intrebă.
Misteriosul negustor zâmbi, dezvelindu-şi dinţii imaculaţi, regulaţi şi conici.
– Pentru emoţii… răspunse într-un târziu. Consideră-le, dacă vrei, o unitate monetară. Deşi e o monedă tare instabilă. Vezi tu, eu îmi ofer serviciile contra emoţiilor. Doar că, prin natura serviciilor mele, cererea scade constant iar eu sunt nevoit să las din preţ. Un principiu economic vechi ca şi inteligenţa în univers, vechi decând lumea, cum ar zice strămoşii tăi. Chiar şi într-o economie a emoţiilor există inflaţie…
Cuprins de compasiune, bătrânul hotărâ să-i plătească un preţ generos acestui negustor falimentar.
Fără a-şi lua ochii mici şi galbeni de la bătrân, străinul pocni din degetele lungi şi îngălbenite. Hamalii negustorului, uriaşi, puternici, încornoraţi, cu cozile biciuind aerul umed al apusului, aduseră marfa şi o aşezară în faţa bătrânului. Muşchii cefelor şi ai braţelor zvâcniră violent pe sub luciul negru al pielii, atunci când se eliberară de greutate. Focul din ochii lor ardea mocnit dar făcea să pălească până şi strălucirea lui Hydros. Se făcură nevăzuţi la fel de repede precum apăruseră.
– E un produs bun, spuse bătrânul, ridicându-se pentru a testa marfa pe care urma să o achiziţioneze.
– De cea mai bună calitate, răspunse negustorul, continuând să-l fixeze cu priviri intense pe bătrân. Era aproape. Foarte aproape.
Când simţi că nu mai este cale de întoarcere se ridică şi se apropie de faţa senină a bătrânului îngenunchiat sub jugul de lemn.
– Ţi-e frică? îi şuieră în faţă, făcând să-i fluture barba cenuşie. Cuvintele scuipate printre buzele subţiri şi pământii aproape că-şi pierdură sensul în urechile bătrânului.
– Nu! răspunse.
– O să-ţi fie!
Şi se întoarse cu spatele. Simţi izbitura fluxului de frică forţându-i sinapsele în momentul în care bătrânul, lipsit de hipnoza ochilor galbeni, realiză ceea ce se va întâmpla. Auzi şfichiuitul funiei scăpate din mâna bătrână şi obosită în momentul şocului. Văzu reflectându-se pe tufele de flori-muscă sclipirea lamei ghilotinei în ultimile raze ale lui Hydros. Simţi în tălpi vibraţia aproape imperceptibilă a capului căzând cu un zgomot sec pe pământ. Sunetul sângelui împroşcat era muzică pentru urechile lui.
În următoarea secundă Hydros fu înghiţit de albeaţa tremurândă a oceanului iar florile-muscă, private de lumină, îşi curmară brusc bâzâitul.
Hamalii vânzătorului de ghilotine apărură din nou de nicăieri, căteluşi credincioşi gudurându-se pe lângă stăpân.
– Curăţaţi mizeria asta de-aici şi apoi sunteţi liberi, le porunci el. Liberi pentru totdeauna.
Cele două bestii se repeziră cu mârâituri înfundate la trupul încă scuturat de spasme al bătrânului şi disparură cu el, cu un fâşâit jilav, repulsiv, printre crăpăturile solului, cozile lor învolburând ceaţa deasă a nopţii care începuse deja să se aştearnă într-un strat subţire dar consistent, poleind grădina.

Vânzătorul ieşi în strada pustie, învăluită în bezna vătuită şi îi privi frumuseţea searbădă, gândindu-se încă la bătrân. Fusese ultimul său client. Terminase.

(septembrie 2001, Sighişoara)

(Sfârşit)

Notă: Povestirea asta e diferită faţă de cea originală în sensul că lipseşte finalul aşa cum l-am gândit la vremea respectivă. Acum nu-mi mai place şi l-am eliminat. Cine crede că am alterat cumva povestirea şi vrea să o citească integral, o găseşte aici.