Postul anterior

21 Martie 2011

Anunțuri

Nihil sine Ego

5 Iunie 2010

Furnizorul privi dispreţuitor la clientul din faţa sa. Acesta tremura din toate mădularele şi îi arunca priviri fugare. Toţi erau la fel. Era doar o chestiune de timp până să înceapă şi acesta să se smiorcăie şi să se milogească.
– Te rog, se auzi vocea piţigăiată a clientului, ca pentru a-i comfirma gândurile. Am nevoie de ei.
Furnizorul nu răspunse imediat. Se ridică cu o mişcare fluidă de pe tronul din spatele biroului, făcând ca somptuoasa robă cenuşie cu garnituri aurii să foşnească. Ştia că gestul său va spori îngrijorarea clientului. Era exact efectul pe care miza. Şi care nu absentase niciodată de-a lungul secolelor. În munca lui, sintagma “Clientul nostru, stăpânul nostru” nu exista. Şi toţi cei care veneau la el fluturându-i-o pe sub nas puteau să şi-o bage în dosurile lor divine. Îl fixă cu ochii albaştri-oţeliţi pe clientul ghemuit în scaunul său şi îl aţinti cu un deget lung şi sfrijit, în timp ce vocea lui tună aceeaşi veche, dar de efect, replică:
– Nu ai respectat termenii contractului!
Ecourile cuvintelor sale se pierdură în imensitatea încăperii. Clientul îşi întoarse instinctiv faţa încercând să-şi stăpânească groaza. Privirile sale întâlniră însă ferestrele de metasticlă în stil gotic, înalte de 30 de metri, înşiruite pe ambele laturi ale colosalei încăperi. Şi dincolo de ele, învolburarea haotică, luminos-întunecată a nonspaţiului care-l înspăimânta chiar mai mult decât Furnizorul. Dacă nu găsea repede o soluţie salvatoare, nonspaţiul avea să-l înghită şi pe el aşa cum o făcuse şi cu nenumăraţi alţii care îndrăzniseră să-l înşele sau măcar să-l nemulţumească pe Furnizor.
Dădu să zică ceva, dar Furnizorul îi curmă intenţia cu un gest scurt, făcându-l să tresară violent. Înghiţi zgomotos simţindu-ţi gura incredibil de uscată şi îşi coborî privirea în modelul elaborat, vişiniu cu auriu al pardoselii. Liniştea devenea apasătoare, sufocându-l. Singurul sunet din încăpere era respiraţia lui gâfâită, pentru care se simţea vinovat că ar putea deranja contemplările Furnizorului. În cele din urmă acesta rupse tăcerea:
– Îţi mai dau o şansă, spuse, rezemându-se de biroul în tăblia căreia tremurau valuri de plasmă aurie, agitând molcom nişte bule cenuşii sclipitoare. Dar dacă nu păstrezi controlul nici de data asta, reziliez contractul.
– Voi face tot ce-mi stă în putere, se precipită clientul, împroşcând cu salivă poalele robei Furnizorului. Nu a fost vina mea. Au fost viruşi din exterior. Hoţii de putere. Dar de data asta promit să fiu atent.
Furnizorul se prefăcu că nu observă micile puncte întunecate care începeau să se usuce pe roba sa. Îşi mângâie barbişonul roşcat, privindu-l contemplativ pe client. Într-un târziu, scoase cu un gest studiat din mâneca neobişnuit de largă a robei un mic disc transparent şi îl oferi clientului.
– Ţine. Discheta asta conţine un mic program de backup. Nu mă voi răzgândi în privinţa potopului, dar softul ăsta este suficient de puternic ca să-i reziste. Se cheamă Noe 1.0 şi e compilat în limba ta, dar depinde de tine cum îl butezi. Nu încerca să-l multiplici pentru că e protejat împotriva copierii. Iar în privinţa hoţilor de putere, mă voi ocupa personal. Voi face o anchetă asupra zeilor în declin şi voi vedea cine deţine conturi de putere nejustificate. Acum pleacă!

Făcu un gest plictist de concediere şi se întoarse în jilţul său, meşterit în aşa fel încât să-i amplifice măreţia.
Clientul se ridică repede, se ploconi maşinal în semn de mulţumire şi se întoarse, nerăbdător să părăsească încăperea blestemată. Fixă somptuoasa uşa neagră şi strălucitoare, aflată la un kilometru depărtare, în celălalt capăt al biroului, cu intensitatea unui naufragiat care priveşte o insulă. În acel moment simţea că singurul ţel al vieţii sale era să treacă de uşa aceea.
Ca pentru a-i scurta calvarul, Furnizorul dădu imperceptibil din ţeasta sa fără nici un fir de păr, punând în mişcare bizarul mecanism de antimaterie şi încăperea începu să se deformeze în mod fluid, elastic, contractându-şi suprafaţa şi mărindu-şi înălţimea şi-aşa ameţitoare, ca un burete presat din faţă şi din spate. Cei o mie de metri devenira vreo 50, pe care dependentul de putere îi parcurse rapid şi trecu pragul uşii, pătrunzând în vestibul. În urma sa se auzi sunetul înfundat cu inflexiuni metalice, al zvâcnetului cu care încaperea pe care o părăsise revenea la dimensiunile obişnuite.

Toţi cei prezenţi în anticamera de vreo doi kilometri pătraţi, strânşi în grupuri organizate ad-hoc, aşteptând să fie primiţi de către furnizor, se opriră din şuşotelile conspiratoare şi-l priviră cu invidie şi cu duşmănie. El adoptă o atitudine demnă, uitând de spaima prin care trecuse în biroul blestemat. Ştia că în ochii lor încă mai dispunea de un oarecare respect. Era încă un zeu plin de putere, chiar dacă unii atentaseră la fişiere lui. Unii din ei erau chiar în vestibulul acela. Îl recunoscu pe Ra, pe Zeus, pe Iehova, chiar şi pe unul nou, un parvenit mucos care fugise chiar dintre fişierele sale. El îşi zicea Satan dar printre fişiere era cunoscut drept Lucifer. Toţi erau nişte paraziti, fără un server propriu, pândind punctele şubrede din firewall-uri, corupând fişierele slabe, sugându-i pe alţii de putere.
Parcurse repede, caraghios de ţeapăn tunelul invizibil de antimaterie care scurta drumul către uşa ecluză, trecând printre coloanele de oricalc care aruncau umbre ciudate pe feţele celor prezenţi. Înainte de a trece pragul îşi îndreptă privirile în sus şi citi binecunoscuta inscripţie, legea fundamentală a Furnizorului:

Nihil sine Ego
(Nimic fără de mine)

“Urăsc cuvintele astea” gândi în timp ce intra în naveta cu care Luntraşul avea să-l poarte înapoi acasă, la micul sau cabinet, unde fişierele sale se înecau în fluxul de biţi al potopului. Dar, cu toate astea, simţea cum sevrajul devine doar o amintire. Îşi şterse palmele încă umede de roba albă apoi băgă mâna în buzunar şi strânse încrezător în pumn micul disc. Acum îl avea pe Noe şi dacă era destul de abil, putea să-i facă o extensie, o mică arcă în care să mai salveze câteva fişiere. În felul ăsta reabilitarea putea fi mai rapidă. Doar era încă un zeu puternic. Un dependent de putere, dar unul încă bogat.
Se rugă în gând ca potopul să nu-i prăjească modemul, tremurând de nerăbdare în timp ce stihiile nonspaţiului se abăteau cu furie asupra navetei.

(30 octombrie 2002, Roma)

(Sfârşit)