Postul anterior

21 Martie 2011

Încheiem programul nostru informativ cu o ştire de ultimă oră. Am fost informaţi de către Institutul Internaţional de Cercetare şi Exploatare a Spaţiului Cosmic că astăzi, în jurul orei 3 dimineaţa profesorul Aaron McMurtry, comparând mai multe imagini preluate la intervale regulate de timp, de către observatorul astronomic Hulk din Arizona, a descoperit undeva în constelaţia Sagitarius o formaţiune după toate aparenţele gazoasă, care se deplasează pe o traiectorie neregulată cu o viteză ieşită din comun. Norul respectiv are o formă alungită şi sinuoasă. Analizându-se spectrul luminos emis de această apariţie neobişnuită, se bănuieşte că ar fi compusă în cea mai mare parte din praf cosmic şi particule de gheaţă carbonică. Nu este exclusă nici existenţa unei mici cantităţi de apă sub formă de cristale de gheaţă. Profesorul McMurtry a exculs însă vehement ideea unei comete, argumentându-şi părerea prin faptul că obiectul neidentificat are o traiectorie neregulată. Nu se cunoaşte cauza deplasării acestei formaţiuni noroase cum nu se poate explica nici viteza fantastică a acestei deplasări, estimată la aproximativ 75% din viteza luminii. O altă ipoteză emisă de profesorul McMurtry susţine că norul ar putea proveni din coada unei comete ce a explodat cu multe milenii în urmă, din motive necunoscute, ipoteză susţinută de compoziţia prezumtivă a norului. Profesorul a declarat, cităm: „Deplasarea aleatorie se datorează foarte probabil câmpurilor gravitaţionale ale diferitelor stele, pe care formaţiunea le străbate, dar viteza ametiţoare, pe care, din păcate, nu mi-o pot explica, generează o forţă de inerţie suficient de mare încât să împiedice fixarea pe o orbită gravitaţională.” Am încheiat citatul. Precizăm că grupul de astre cunoscut sub numele de constelaţia Sagitarius este localizată în centrul galaxiei noastre, la o distanţă de aproximativ 25 000 de ani-lumină faţă de sistemul nostru solar. Calculele preliminare efectuate de profesorul McMurtry arată că fenomenul cosmic se poate observa la o distanţă relativ mică faţă de constelaţia Săgetătorului, în direcţia sistemului nostru solar. Mai precis, ne despart de ciudata apariţie nu mai puţin de 20 000 de ani-lumină de vid interstelar cu o marjă de eroare de aproximativ 100 de ani-lumină. Deci, aşa cum ne liniştesc astronomii, este posibil ca în prezent acest neobişnuit fenomen nici să nu mai existe
Această ştire încheie grupajul nostru informativ. Urmăriţi ştirile de la ora 23 pentru noi amănunte. Vă mulţumim pentru atenţie şi vă urăm o seară plăcută. Rămâneţi cu UNN pentru a urmări filmul serii în premieră TV, după o scurtă pauză publicitară.
(Extras din grupajul informativ din data de 17 martie 2046, ora 19, UNN NETWORK.)

Dacă această ştire ar fi fost măcar pe jumătate adevărată, probabil că întâmplările care au urmat ar fi decurs altfel. Însă lucrurile nu erau aşa de roz cum păreau… Nici măcar de un roz mai palid. Din cauza unor erori de utilizare a observatorului Hulk şi a unei interpretări greşite a datelor oferite de acesta, profesorul greşise amarnic în privinţa ciudatei apariţii intergalactice. Greşeala se datora cumva şi excesului de zel sau încrederii exagerate în sine. Profesorul nu era cunoscut drept unul dintre cei mai modeşti oameni. Drept pentru care greşise localizarea norului, greşise alcătuirea lui… greşise în mai toate privinţele, mai puţin cea a existenţei norului. Dar şi acesta era un adevăr relativ.
Mai întâi de toate, norul cosmic se afla mult mai aproape decât “aproximase” McMurtry. Cu mult, mult mai aproape. Drept pentru care “marja de eroare” a profesorului se majorase la 19 997 de ani lumină. O eroare de calcul atât de mare pentru a calcula nişte distanţe atât de mici este inadmisibilă. Mai ales când ai pe mână un observator astronomic precum Hulk. Şi totuşi se întâmplase. Cu alte cuvinte, ciudata apariţie se afla de fapt la doar puţin mai mult de doi ani lumină de sistemul nostru solar.
Era oricum prea târziu pentru a face ceva împotriva ameninţării, dar profesorul, vrând să-şi repare imaginea şifonată şi continuându-şi cercetările, a constatat că de fapt se înşelase şi într-o altă privinţă. Cea a unicităţii fenomenului. Un şir de alte câteva zeci de formaţiuni noroase similare pornea din Sagitarius şi se sfârşea după un traseu lung şi sinuos, cu primul nor care acum se apropia vertiginos de sistemul nostru planetar. Într-adevăr originea părea să fie constelaţia Săgetătorului. Aici profesorul nu se înşelase. Oricum nu se mai putea face nimic…

Nimeni nu şi-ar fi închipuit că lumea ar putea să sfârşească într-un asemenea mod. În trecut futurologii romantici îşi închipuiseră apocalipsa ca un adevărat infern: războaie, cataclisme nucleare, explozii termobarice sau neutronice şi alte orori atomice, cu cadavre sfârtecate, viscere şi sânge peste tot. Alţii, fiind mai puţin sadici sau, într-un mod bizar, mai optimişti, prevestiră omenirii un sfârşit mai puţin sângeros dar la fel de plin de glorie: devastată de cutremure feroce, invadată de apele oceanelor, perpelită de arşiţa vânturilor solare, năpădită de alge sau de insecte sau congelată de marea glaciaţiune. Alţii duseseră sfârşitul lumii pe culmile gloriei şi îşi închipuiseră pământul distrus de explozia soarelui sau lovit de asteroizi gigantici. Şi, în sfârşit, cei aflaţi la cealaltă extremă, profeţeau stirpei umane un sfârşit total lipsit de măreţie şi anume un sfârşit în care oamenii dispăreau devoraţi de viruşi şi boli fără leac, decimaţi de foamete sau sufocaţi de propria lor poluare.
Fuseseră emise fel de fel de ipoteze, unele grandioase, altele banale, unele geniale, altele stupide… Dar nimeni nu-şi imaginase că omenirea ar putea avea un astfel de sfârşit. Un sfârşit inexorabil şi inevitabil.
– Fluturi???
– Da, fluturi. Fluturi interstelari!…
Când ştirea a fost făcută publică au existat o mulţime de polemici. Oameni de ştiinţă se certau, îşi aruncau ofense şi injurii şi îşi râdeau în nas unul altuia. “Cine a mai auzit de aşa ceva? Fluturii, aceste vietăţi frumoase şi atât de fragile să fie capabile să străbată parsecii vidului interstelar…”
Ipoteza a fost de la început atât de absurdă încât nimeni nu a luat-o în seamă sau dacă totuşi i-a dat cineva atenţie a făcut-o doar cu scopul de a râde copios de ea sau de cei care au lansat-o. Şi totuşi s-a dovedit a fi mai mult decât o simplă ipoteză…

(Va urma…)

Fluturi – Lupta

19 Mai 2010

Un comunicat al agenţiei World News ne informează că primul obiect neidentificat din şirul de 23 de formaţiuni originare din constelaţia Săgetătorului a trecut de centura de asteroizi dintre Marte şi Jupiter şi se îndreaptă spre Terra. În momentul de faţă contactul vizual cu fenomenul necunoscut a fost întrerupt datorită interpunerii lunii intre acesta şi Pamânt. Oamenii de ştiinţă din Statele Unite, India, China şi Fderaţia Europeana, reuniţi la Conferinţa Ştiinţifică de la Detroit au stabilit în unanimitate că nu este vorba de un fenomen natural. Ciudata apariţie este o formaţiune autonomă, ce se mişcă independent de lagile astrofizicii, mecanismul acestei mişcări rămânând însă necunoscut.
Contele Veronski, cel care i-a murdărit renumele profesorului McMurtry la conferinţa ştiinţifică precedentă din data de 2 iunie a anului trecut, stabilind cu exactitate poziţia şi numărul obiectelor neidentificate, pretinde că are o explicaţie pentru mişcarea norului. Formaţiunea necunoscută este alcătuită din sute de mii de vietăţi asemănătoare unor fluturi cu anvergura aripilor de aproximativ 20 de centimetri – susţine contele într-un interviu acordat reporterului nostru. Veronski este cofondator şi coacţionar al trustului Deep Space Pioneer, grupul proprietar al Telescopului Orbital Multimodule. Contele afirmă că imaginile, preluate de acest super telescop, pe care trustul le are în posesie în acest moment şi care au fost şi prezentate la Conferinţă sunt neclare dar că peste două săptămâni, atunci când toate cele 12 module-satelit ale telescopului vor fi aliniate pe orbită în poziţia optimă, vor putea obţine fotografii de o calitate şi o relevanţă de necontestat. Numeroşi oameni de ştiinţă participanţi la Conferinţă susţin însă că reputaţia doctorului Veronski riscă să aibe aceeaşi soartă ca cea a profesorului McMurtry. Înafară de faptul că ipoteza fluturilor nu este plauzibilă în sine, ea nu explică nici mecanismul de deplasare deoarece pentru a creea propulsie cu ajutorul aripilor este nevoie de un mediu fluid şi este bine ştiut de către toată lumea că spaţiul extraatmosferic este lipsit de orice formă de materie. Analizele spectografice ale norului nu exclud însă ipoteza că acest nor ciudat ar putea fi o formă de viaţă extraterestră. Deşi cantităţile de carbon şi hidrogen sunt infinitezimale, în compoziţia chimică a norului predomină fosforul, clorul, siliciul şi titanul. Aceste elemente, conform teoriilor biologilor pot reprezenta bazele unei biosefere în anumite condiţii de temperatură şi de parametri luminoşi şi electromagnetici. În prezent, satelitul natural al pământului este ţinut sub supraveghere. Aşteptăm ca observatoarele astronomice să restabilească contactul vizual cu obiectul încă neidentificat pentru a reveni cu mai multe informaţii.

(Extras din grupajul informativ din data de 8 iunie 2049, ora 23, UNN Tv.)

Contrar aşteptărilor oamenilor de ştiinţă, şi nu numai, norul mişcător se încăpăţâna să iasă din ascunzătoarea sa din spatele lunii. Desigur că satelitul a continuat să fie supravegheat neîncetat de nenumăratele observatoare din toată lumea, dar enigmatica apariţie nu ieşea la vedere.
Până când, într-o zi… Au început să apară mai întâi izolaţi. Nebăgaţi în seamă şi inofensivi. Solitare pete de culoare, lăsându-se sporadic admiraţi de copii şi de adulţi deopotrivă, impresionaţi de mărimea lor. Apoi au început să-şi facă apariţia în roiuri, puţine la număr, dar atât de mari încât întunecau lumina soarelui pe unde treceau. Erau de toate culorile: albaştri, roşii, verzi, galbeni şi – ceea ce-i făcea pe oameni să fie reticenţi, chiar temători şi uneori superstiţioşi, dezgropându-le parcă cele mai adânci temeri – fluturi negri.
Toţi era inofensivi. Nu făceau altceva decât să existe şi să uimească lumea cu frumuseţea, numărul şi mărimea lor cutremurătoare. Iar mass media vuiau de ştiri despre aceştia şi despre roiurile care erau pe drum. Pentru că, din păcate, contele Veronski avusese dreptate. Misterul enigmaticilor nori spaţiali fusese spulberat: nu erau altceva decât roiuri de fluturi interstelari. Acest adevăr zgudui lumea ştiinţifică din temelii. Cum era posibil aşa ceva?… Această problemă avea să rămână însă nerezolvată.

Uimiţi de noile perspective pe care fenomenul le oferea, oamenii au început să-i studieze. Era ceva ciudat în comportamentul lor. Erau capturaţi foarte greu, dovedindu-se uimitor de agili.
Existau zvonuri că nu s-ar feri însă de copii. Numeroşi părinţi au relatat că în momentul în care fiii lor s-au apropiat să-i atingă, nu au zburat. Dimpotrivă, cei care s-au îndepărtat speriaţi au fost tot copiii. Mamele povesteau că atunci când ţâncii lor au atins marginile aripilor, parcă ar fi atins tăişul unui brici. Rănile s-au dovedit a nu fi foarte grave grave dar destul de adanci şi se vindecau foarte greu. Medicii care i-au îngrijit pe copii povesteau că rănile aveau un aspect foarte precis şi foarte curat dar analizele chimice au relevat o substanţă necunoscută care părea să împiedice coagularea sângelui.
Cu toate că nu se fereau de copii, nici un adult nu reuşea să se apropie prea mult de ei fără efort. Nu păreau să aibe vreo formă superioară de inteligenţă dar nu se comportau nici ca organismele inferioare terestre. Inteligenţa lor se asemăna mai degrabă cu cea a delfinilor sau a primatelor. Odată prinşi mureau şi se dezintegrau instantaneu lăsând în urmă doar o pulberă fluorescentă extrem de fină, făcând astfel imposibilă studierea lor. Ciudat era însă că, prinşi în spaţii mari, unde se puteau mişca în voie, dar goale, continuau să trăiască, fără a se hrăni. Mai mult decât s-ar fi aşteptat cineva. Biologii europeni au prezentat la o conferinţă cazul unui fluture capturat într-o cuvă de sticlă de 2000 de litri care a continuat să trăiască de unul singur timp de 4 luni fără a da vreun semn că schimbările de presiune, de temperatură sau de mediu la care era supus l-ar stingheri în vreun fel. Şi probabil că ar fi continuat să trăiască în astfel de condiţii mult şi bine dacă, la presiunea de 12 atmosfere şi la temperatura de 800° C, supapele cuvei nu ar fi cedat dându-i fluturelui posibilitatea să evadeze.

„Aşa ceva depăşeşte cunoştinţele noastre despre viaţă.” spuneau ei. „Au fost lipsiţi de orice materie din jurul lor, de aer, de lumină, dar ei au continuat să trăiască până când au fost lipsiţi de spaţiu. De parcă spaţiul ar fi elementul lor vital. Cum poate fi posibil aşa ceva? Dacă nu pot fi infometaţi, asfixiaţi, înecaţi, prajiţi sau otrăviţi – şi le-am încercat pe toate – atunci creaturile astea sunt aproape invincibile. Din fericire nu sunt periculoase atât timp cât par să nu se hrănească cu nimic, fie acest nimic organic sau anorganic.”

Acest joc de cuvinte avea să se dovedească însă neadevărat. Ştiinţa avea să se înşele grav pentru a doua oară. Al doilea roi ajunsese şi el în sistemul nostru solar. După ce urmă întocmai traiectoria înaintaşului său, îşi făcu şi el apariţia pe pământ; nu integral ci încetul cu încetul, ca şi celălalt. Erau deja prea mulţi. Oamenii şi-au dat seama de asta şi au încercat să ia măsuri dar era deja prea târziu. Pentru că noii veniţi nu mai erau chiar atât de inofensivi. Spre surprinderea tuturor, aceştia mâncau. Dacă nu ar fi fost puţin mai mici şi toţi de aceeaşi culoare – verde – nu fi putut fi deosebiţi. Ţinuţi în captivitate, în aceleaşi condiţii ca şi primii, continuau să trăiască în ciuda faptului că aveau o preferinţă pentru vegetale. Şi, lucru ciudat, nici o pasăre sau alt prădător nu părea să se atinga de ei sau să-i stingherească în vreun fel.
Iar faptul că erau atât de mulţi deveni în scurt timp o problemă la nivel mondial. Posturile de radio şi televiziune, intermedia şi ziarele din toata lumea transmiteau neîncetat informaţii despre roiuri mai devastatoare decât lăcustele care-şi făceau apariţia pe tot cuprinsul mapamondului. Toate strădaniile oamenilor de a-i decima nu dăduseră nici un rezultat. Încercaseră orice: de la insecticide la radiaţii, de la ultrasunete la supraîncălzire… Fără nici un folos. Părea că nimic nu-i poate opri înafară de capturarea în spaţii mici. Toate celelalte încercări nu făceau decât să distrugă flora înainte de a fi devorată. Regnul vegetal dispărea într-un ritm ameţitor. Mulţi începuseră să se întrebe cât va mai dura până când oxigenul va pieri şi el.

(Va urma…)

Jeff Palmer, purtătorul de cuvânt al Preşedintelui a declarat azi, în cadrul conferinţei de presă săptămânale că zvonurile conform cărora India va rezilia contractul de furnizare a algelor sunt adevărate. Guvernul indian a impus starea de necesitate şi a oprit furnizarea cu alge tuturor clienţilor săi. Nu este deci exclusă, a mai declarat Palmer, o recalculare a raţiilor zilnice de hrană, pentru a preîntâmpina o criză a alimentelor în condiţiile în care guvernul nu va găsio o soluţie rapidă de menţinere a rezervelor naţionale de hrană. Amintim ascultătorilor noştri că oricine poate furniza informaţii despre cetăţeni care deţin rezerve sau depozite nedeclarate de alimente, poate denunţa faptul la cea mai apropiată secţie a Miliţiei Alimentelor. Traficul ilegal de alimente este considerat un delict federal. Semnalarea acestuia te poate feri de acuzaţia de complicitate şi, în plus, vei câştiga recompensa de 5% din hrana confiscată, excepţie făcând produsele încă în perioada de valabilitate. Nu uita, dreptul la hrană e al tuturor, nu numai al tău.
(Extras din grupajul informativ din data de 28 ianuarie 2051, ora 10, Radio UNN.)

Oamenii, deznădăjduiţi, se împăcaseră cu ideea că acesta era sfârşitul. Omenirea era condamnată la o moarte lentă, prin asfixiere şi foamete, dacă nu se luau urgent nişte măsuri eficiente. Toate celelalte roiuri care erau pe drum aveau să sfârşească prin a distruge rapid toată vegetaţia de pe Terra şi astfel întreaga specie umană era condamnată.
Şi cum un necaz nu vine niciodată singur, într-o blestemată zi au început să apară mâncătorii de carne, mari şi galbeni, spectre palide ale morţii. Devorau tot, cu o viteză uluitoare, ca nişte înfricoşători piranha zburători. Mistuiau turme întregi de vite în câteva minute. Iar oamenii nu mai puteau face nimic altceva decât să-şi prelungească delirul. Unii se refugiaseră sub apă, încercând să cultive alge pentru hrană şi oxigen. Se ştia deja că apa nu-i putea opri. Fluturii zburau prin apă de parcă aceasta nici nu exista. Reprezenta mai mult o protecţie psihologică menită să ridice moralul. Cei rămaşi la suprafaţă nu mai puteau circula decât în vehicule, cu costume speciale, într-o protecţie totală faţă de acei mici dar sângeroşi prădători. O clipă de neglijenţă îi costa pe cei mai mulţi viaţa. O uşă, o trapă sau o cataramă uitată deschisă şi ei acţionau, lăsând în urma lor doar o grămadă de oase goale şi strălucitor de albe. Cei care scăpau de a fi devoraţi se alegeau cu răni urâte şi dureroase, murind în cele din urmă din cauza hemoragiilor.

Şi în tot acest timp ei continuau să vină, roi după roi. Renunţaseră deja la ascunzătoarea din spatele lunii venind insolenţi direct spre pământ şi devorând orice vietate care le ieşea în cale.
Neputincioşi în faţa invaziei lor, oamenii trecuseră la o apărare pasivă. Îşi izolaseră habitatele şi căile de acces sau de comunicare subterane cu tone de pământ, beton şi metal. Ajunseseră chiar să mai spere într-o şansă de supravieţuire atunci când cercetătorii reusişeră să obţină şi să multiplice câteva clone de plante. Nu erau la fel de productive ca algele în privinţa hranei, dar aveau un randament net superior în producţia de oxigen. Puteau deci renunţa la gurile de ventilaţie care făceau legătura între fortăreţele lor de fier şi atmosfera colcăind de vietăţi rapace. S-ar fi zis că, în sfârşit, situaţia jocului se reechilibrase. Dar fluturii nu-şi jucaseră încă ultima carte. Într-o zi nefastă, sosiră devoratorii de fier.
Au mistuit pur şi simplu zidurile metalice, permiţând mâncătorilor de carne să pătrundă în habitatele fortificate ale oamenilor. Întreaga specie umana a fost decimată în mai puţin de o oră, după mii de ani de civilizaţie. Nu fusese o moarte lentă ci una fulgerătoare; brutală dar lipsită de glorie. Nu fusese un sfârşit demn de umanitate. Nu fusese un sfârşit demn de nici o specie din univers. Dar fusese sfârşitul!…

(Va urma…)

“…Vă mai informăm că în cursul acestei nopţi am depistat în galaxia Calea Lactee o apariţie neobişnuită: un şir de formaţiuni gazoase de diferite culori ce se deplasează cu o viteză mare pe o traiectorie dezordonată. După calculele preliminare, punctul de plecare pare să fie sistemul stelar al unei pitice albe, sistem al cărei a treia planetă figurează în hărţile noastre ca şi planetă de clasă A. Deşi nu e majoritară, specia dominantă se află într-un stadiu mediu de dezvoltare tehnico-socială. S-a considerat ca etalon specia naniţilor. Fac parte din clasa mamiferelor. Au fost şi sunt şi în prezent studiaţi de echipajele navelor noastre de cercetare din prima generaţie a Evului Spaţial. Specia respectivă a prezentat o importanţă deosebită pentru cercetătorii noştri deorece are un curs evolutiv particular. La nivel fiziologic indivizii sunt asemănători cu noi, metabolismul lor bazându-se pe aceleaşi principii. Au aproximativ aceleaşi metode de comunicare intrarasială, mai puţin cea telepatică, care este rar întâlnită printre ei şi pe care ei o consideră extrasenzorială. Din acest motiv nu au dezvoltat nici un tip de artă bazată pe principii psihosenzoriale, deşi la nivel artistic, filosofic şi cognitiv sunt destul de evoluaţi. La nivel tehnologic însă, deşi au suficient de multe cunoştinţe de nanotehnologie pentru a se putea afirma că se afla într-un soi de Ev Nanotehnologic timpuriu, nu au ajuns încă să cunoască secretele tehnologiei care să le permită călătoriile interstelare. Deşi conceptul de salt hiperspaţial este des întâlnit în literatura lor artistică, el este descris şi interpretat în mod total eronat ceea ce dovedeşte că pentru ei reprezintă dor un concept fictiv. Considerând toate aceste aspecte, formaţiunile gazoase nu par a fi opera acestei civilizaţii. Totuşi vom încerca să luăm legătura cu echipajele navelor de cercetare aflate în apropierea sistemului stelei pitice albe. Până în momentul în care prezentul raport a fost încheiat, legătura încă nu fusese stabilită. Probabil că navele efectuează manevre în hiperspaţiu sau se află în conul de tăcere al unei planete. Reamintim că navele din prima generaţie a Evului Spaţial nu sunt dotate cu sisteme de comunicare hiperspaţială iar pentru comunicarea superluminică conurile de tăcere reprezintă o problemă.
După cercetările spectrografice şi fotometrice formaţiunile gazoase nu par să reprezinte un pericol real şi imediat. Aşteptăm dispoziţiile Voastre în legătură cu acest eveniment.

(Extras din raportul zilnic de securitate al avanpostului orbital, serie de raport C.D. 354 08 5E59)

După seria raportului urma semnătura precedată de şirul interminabil de titluri nobiliare ale celui care l-a încheiat, precum şi o mulţime de date tehnice care nu-l mai interesau pe N’Kaar. „Suntem o societate de vanitoşi şi de snobi” gândi scârbit în timp ce arunca raportul pe un pupitru. „În ziua de azi suntem cu toţii nobili. E suficient să cari odată în viaţa ta un ou depus de regină şi deja eşti conte.” Îşi masă capul cu unul dintre cele 5 tentacule spinale. “O ştire fără importanţă, pentru care am mai pierdut câteva clicuri bune de somn!“. Transmise avanpostului orbital ordinul de a înceta imediat cercetarea fenomenului descris în raport cu menţiunea că resursele Imperiului sunt prea valoroase pentru a fi irosite şi că personalul militar din avanpost trebuie să-şi focalizeze întreaga atenţie asupra războiului cu psihoviruşii. Avanpostul are misiunea precisă de monitoriza sectorul îndepărtat al sistemului solar şi de a raporta zilnic cu privire la eventualele activităţi ale inamicului în sectorul respectiv. Nu mai aşteptă confirmarea de primire din partea avanpostului. Căută o linie telepatică liberă către secţiunea Odihnă şi îşi rezervă o stază. Se ridică şi porni agale, legănându-şi abdomenul imens într-un echilibru precar. Se gândi în treacăt că avea un abdomen mai mare decât al reginei dar nu mai avea mult până la eliberarea definitivă din serviciul militar şi avea să-şi odihnească mădularele bătrâne pe una dintre planetele-staţiune ale regatului. Asta dacă nu le vor veni de hac psihoviruşii între timp. Până atunci însă, ca Şef al Securităţii Imperiale, Consulul Prim al Imperiului, Augustul Secretar al Forţelor Armate, Comandantul Suprem al Hoardelor de Aur, General al Gărzii Reginei şi Guvernator al Garnizoanei Imperiale Saudac I, Baronul N’Kaar Paris al doilea avea o datorie foarte importantă de îndeplinit. Şi anume apărarea cloacei fierbinţi pe care şi-a petrecut ultimile 200 de mişcări de revoluţie, numită şi Planeta Incubator. Poate va reanaliza raportul primit puţin mai devreme. Dar asta mai târziu. Acum era prea obosit. Era sfârşit de oboseală.

(26 februarie 1997, Măcin)

(Sfârşit)