Omega XIII

18 Martie 2011

SUA, Washington, 14 septembrie 2029, ora locală originală 00:00.

Coldstone se lăsă pe spate în fotoliul său (fotoliul lui George) şi îşi roti absent privirile prin birou. Totul în jurul lui se năruia ca un castel de nisip in ploaie. Bătrânul Albert trecuse în lumea celor drepţi – din vina lui. George murise şi el în blestematul de atentat de pe aeroportul din Londra – oare tot din vina lui? Ţara era încă in DEFCON 3… Cu toate că vara se dusese, canicula continua. Părea să fie mai cald decat în miezul lui iulie. Întregul mapamond îl asalta cu întrebări şi îl zorea să găsească soluţii – pe care nu le găsea, oricât ar fi întors problema pe toate părţile – şi să ia hotărâri. La urma urmei nici el nu ştia prea bine ce se întâmplă. Şi peste toate astea, astmul micului David se agravase. Doctorii spuneau că e ceva temporar, că va trece odată cu arşiţa, dar arşiţa se încăpăţâna să treacă.
Era extenuat. Fizic şi – mai ales – psihic.
Domnule preşedinte…
Tresări şi se uită dezorientat în jur. Abia după câteva secunde realiză că Samantha îl chema prin interfon.
– Da, Sam. Spune!
Doamna Vulpe este aici, spuse secretara.
– Pofteşte-o înăuntru.
Coldstone se îndreptă în scaun şi îşi împreună mâinile pe birou, aşteptând ca fiziciana să intre.
– Luaţi loc, doamnă Vulpe, o invită şi înainte ca secretara să închidă uşa în urma ei, se adresă acesteia:
– Sam, caută-l pe Jackson şi spune-i să vină la mine în birou.
Apoi i se adresă iar fizicienei care se aşezase pe un fotoliu din faţa biroului:
– Doamnă Vulpe, sper să primesc în sfârşit nişte veşti bune de la dumneavoastră.
– Mă tem că nici eu nu ştiu dacă veştile pe care le am sunt bune sau proaste, răspunse fosta asistentă a profesorului Goldberg.
– Domnule preşedinte!… îşi făcu intrarea în birou un bărbat afro înalt, solid, cu trăsăturile sculptate ca în marmură neagră, îmbrăcat în uniforma Homeland Security. Era însoţit de un soldat înarmat, care se postă langă uşă.
– Generale!… Ia loc. Dumneaei este prof. Constance Vulpe, de la Universitatea Columbia, fosta asistentă a profesorului Goldberg. Dânsul este generalul Jackson, ministrul apărării, făcu Coldstone prezentările.
Cei doi îşi strânseră mâinile.
– Acum să trecem la problemele care ne presează. Doamnă Vulpe… am primit raportul dumneavoastră, dar înainte ca generalul Jackson să-şi exprime părerea, aş dori să-mi spuneţi ce naiba se întâmplă?
– După cum am scris şi în raport, ne confruntăm cu o problemă gravă. În momentul distrugerii staţiei din Colorado, sferele magnetice erau în regim de extrapolarizare. Principala consecinţă a acestui fapt este o creştere a vitezei unghiulare de rota…
– Doamnă Vulpe, o întrerupse preşedintele. Scuteşte-ne de păsăreasca de specialitate şi spune-ne clar, ce se întâmplă.
– Se întâmplă faptul că ne învârtim din ce în ce mai repede, răspunse femeia dintr-o suflare.
– Şi asta nu e deloc bine, nu-i aşa? întrebă Coldstone.
– Nu. Curând, pământul va ajunge la viteza la care forţa centrifugă va fi mai mare decât forţa de atracţie. Tot ceea ce există pe suprafaţa pământului va deveni mai uşor decât suntem obişnuiţi, şi va tinde să se înalţe. Primele antrenate vor fi elementele instabile precum apa, aerul, praful sau lucrurile în mişcare. Apoi vor urma şi celelalte, inclusiv noi.
– Sugerezi vreo soluţie?
Constance ofta şi apoi răspunse:
– În cazul în care nu ţineţi ascuns vreun alt profesor Goldberg care sa refacă toate calculele, să strângă alte fonduri şi să reconstruiasca o sfârlează mai puternica care sa imprima Pământului o forţă inversă în… maxim trei luni standard, atunci nu, nu am reuşit să găsesc nici o soluţie viabilă. Sferele magnetice care produc acest fenomen sunt alimentate de un reactor nuclear în funcţiune, îngropat la mare adâncime. În momentul distrugerii echipamentului din staţie, am pierdut atât controlul sferelor cât şi al reactorului.
– Nu mai există nici o altă metoda prin care se poate prelua controlul? întrebă generalul.
– Mai există o punte de control al sferelor, dar în momentul de faţă nivelul critic al radiaţiilor nu ne permite să intrăm. Oricum, este inaccesibilă, datorită faptului că întreaga secţiune este inundată cu apă grea.
– Ce scenariu se prevede dacă nu reuşim să contracarăm fenomenul? întrebă Coldstone.
– Pe lângă ceea ce ar urma, el Niño îşi merită numele. Primul fenmen care se va verifica va fi rarefierea aerului din păturile inferioare. De fapt acest fenomen a început deja; dovada este starea de caniculă pe care o resimţim datorită lipsei de oxigen. Apoi va începe să se ridice praful care va fi atât de dens încat în scurt timp soarele nu va mai reuşi sa încălzească scoarţa. Consecinţa este iarna milenară. Ce nu moare din lipsă de oxigen, va muri cu siguranţă congelat. Fără a mai aminti faptul că în câteva zile, maxim o lună, aproape orice mijloc de transport va deveni impracticabil. Inclusiv transporturile aeriene, datorită rarefierii atmosferei. Iar apa nu va întârzia să ne dea bătăi de cap. Valuri uriaşe vor lovi litoralele, mai ales cele oceanice, intrând pe uscat zeci de kilometri. Cele mai mici valuri vor fi de cel puţin trei ori mai puternice decât tsunami-ul care a lovit Japonia in 2010. Pe scurt, vom fi asaltaţi de probleme letale din toate părţile. Pământul se va răzbuna pe noi. Şi o va face cu o furie nemaivăzută până acum.
O bună bucată de timp după ce femeia termină de vorbit, cei doi bărbaţi rămăseseră tăcuţi. Erau consternaţi atât de perspectiva viitorului apropiat cât şi a celui îndepărtat.
Mai ales preşedintele care, pe timpul tragediei din Japonia era guvernator al Californiei şi însoţise un transport masiv de ajutoare materiale pentru niponi. Trecuseră de-atunci aproape două decenii, dar încă se mai cutremura la amintirea grozăviilor văzute acolo.
– Domnule preşedinte…
Nu mai văzuse niciodată atâta moarte şi atâta disperare până atunci. Şi nici de-atunci încolo. Zile întregi localnicii şi-au pescuit morţii din largul oceanului. Şi erau cu miile. Erau atât de mulţi încât autorităţile se temeau de izbucnirea vreunei epidemii datorită faptului că ajunsesera în stare de putrefacţie înainte de a apuca să fie recunoscuţi, înregistraţi şi înmormântaţi… Se simţea mirosul morţii peste tot în jur. Şi el a continuat să-l simtă în coşmarurile sale, mult timp după ce a părăsit arhipelagul.
– Domnule preşedinte… strigă generalul puţin mai tare.
– Mda, spuse Coldstone. Nu avem nicio soluţie la problemă şi dacă problema nu e rezolvată cât mai repede, s-ar putea să fie prea târziu. Cu alte cuvinte am belit-o!
– Se poate zice şi aşa deşi e puţin spus, răspunse femeia.
– Atunci nu ne mai rămân decât măsurile extreme. Generale! ordonă scurt Coldstone.
– Există această alternativă? întrebă Constanţa uimită, întorcându-se către militar cu o privire încărcată de speranţă.
Jackson îşi drese vocea:
– Doamnă Vulpe, detonarea reactorului ar fi o soluţie la problema noastră?
– Nu ştiu dacă ar rezolva întru totul problema. În cel mai fericit caz, ne-am stabiliza la viteza la care am ajuns acum. Poate într-un viitor în care condiţiile financiare o vor permite şi voi reuşi să refac calculele profesorului Goldberg, vom avea posibilitatea să repetăm întregul proiect pentru a recăpăta controlul planetei. Dar nu e nimic sigur…
– Avem de ales? întrebă generalul.
– Nu prea… Dar nu văd cum am putea distruge reactorul. E incontrolabil şi intangibil. Se afla la o adâncime de 120 de mii de metri şi e izolat de un sistem antiatomic automat, uşi de 40 de tone de plumb şi de câteva sute de mii de litri de apă grea.
Generalul făcu un semn şi soldatul înarmat care se postase la intrare deschise uşa. În birou intrară, într-o formaţie perfect simetrică, cinci militari. Patru din ei erau înarmaţi cu arme automate şi purtau veste antiproiectil şi bonete cu acvila albastră a Securităţii Patriei în frunte. Cel din mijloc, îmbrăcat identic, purta în locul armei o valiză neagră, uriaşă, legată cu un lanţ de încheietura mâinii. Generalul scoase din buzunar o cheie şi desfăcu lanţul de la mâna soldatului. Cei cinci militari se alăturară la unison aghiotantului lui Jackson, formând în faţa uşii un zid uman de nepătruns. Generalul puse valiza pe birou.
– Doamnă Vulpe, ştiţi ce e aceasta? întrebă Jackson.
Tânăra înghiţi în sec şi dădu din cap în semn că nu.
– Este detonatorul focosului de la reactorul din Colorado. E o măsură de precauţie pe care ne-o luăm cu tot ceea ce produce fuziune sau fisiune pe teritoriul Statelor Unite.
Generalul deschise valiza formând un cifru de pe incuietoare şi apoi continuă:
– Sistemul este identic cu cel folosit pentru lansarea bombelor cu fuziune. Funcţionează pe principiul celei de-a doua chei. Cu alte cuvinte nu poate fi activat de o singură persoană. Şi nici de doua persoane oarecare. Ci de anumite persoane care deţin cheile şi codurile de protocol pentru activare. Şi aici ne lovim de o mare problemă… În cazul reactorului din Colorado, există doar trei chei. Una este la mine – şi scoase din buzunarul interior al hainei o cartelă cu cip digital pe care era tiparită o coloană de coduri. Celelalte două erau deţinute de preşedintele Willkinson şi de profesorul Goldberg. Ambii morţi. Avem cheia lui Willkinson. Dar pe ea, ca şi pe a mea sunt tipărite 12 coduri dintre care doar unul singur este codul de protocol valid pentru activare şi numai Willkinson ştie care este. Spre exemplu, la cheia mea…
Generalul îi dădu cartela femeii. Aceasta o luă cu o mână tremurândă. Militarul continuă:
– Codul meu este al patrulea de jos în sus. Folosind oricare alt cod de pe cheie, aceasta devine inutilizabilă şi e nevoie de o altă cheie. E o măsură de precauţie, în cazul în care atât detonatorul cât şi cheile ar nimeri pe mâini greşite.
– Şi dacă, prin absurd, se greşesc codurile la mai multe chei? întrebă femeia. Bănuiesc că nu există prea multe şi deci e o probabilitate oarecare ca detonatorul să devină inutil.
– E o probabilitate destul de redusă, dar ne-am gândit şi la asta. În fond greşeala face parte din natura umană iar noi trebuie s-o combatem. Una din cheile fiecărui detonator este protejată de aşa numita imunitate a codului alb, compus din 16 zerouri şi de obicei o deţine o persoană extrem de importantă pentru Stat dar retrasă atât din scena politică cât şi din cea militară. Cei mai mulţi sunt ofiţeri superiori trecuţi în rezervă fără a se limita însă doar la aceştia.
Constance făcu ochii mari şi murmură:
– Cheia profesorului…
– Exact, răspunse generalul.
– Ceea ce vrem de la dumneavoastră este să găsiţi cheia profesorului, vorbi Coldstone. Înafară de mine – şi eu nu ştiu unde este – şi de Willkinson – pe care, din păcate, nu-l mai putem întreba – dumneavoastră eraţi cel mai apropiat prieten al lui. Nu mai avea rude; ultima a murit acum 12 ani în Rusia, deci nu mai avem la cine altcineva să apelăm..
– Mă tem că nu pot să fac nimic. Profesorul nu mi-a vorbit niciodată de aşa ceva – şi nu îl condamn, având în vedere secreteţea subiectului. Iar printre puţinele lui lucruri nu am găsit nimic care să adu…
Femeia se opri brusc.
– O clipă, zise ea. Cum arată cheia profesorului?
– Toate cheile cu imunitatea codului alb arată ca o carte de credit oarecare, ca şi a mea, dar fără cele 12 coduri şi fără nici o altă inscripţie. E complet albă. Tot ce se poate observa pe ea este cipul.
Femeia băgă o mână febrilă în poşetă şi spuse radiind:
– Domnilor, dacă funcţionează, veţi deveni eroi ai umanităţii.
Scoase din poşetă o cartela albă şi i-o înmână generalului.
– Am găsit asta printre lucrurile personale din Colorado ale profesorului. O mai văzusem cândva la el şi îl întrebasem ce este dar el mi-a răspuns că e o veche cartelă de acces secţiunea ştiinţifică a fostei Colonii Lunare şi că acum nu valorează nimic mai mult decât un simplu suvenir. Ştiind că şi-a pierdut un drag prieten în acel accident, explicaţia mi s-a părut plauzibilă. O luasem cu mine pentru a o depune la monumentul funerar în timpul procesiunii de mâine. Având în vedere valoarea sentimentală, m-am gândit că ar fi un gest potrivit….
Preşedintele se lăsă pe spate în fotoliul său şi răsuflă uşurat.
– Dumnevoastră veţi fi eroina, doamnă Vulpe, spuse acesta.
Constance se mulţumi să zâmbească.
– Doamnă Vulpe, i se adresă generalul. Care sunt consecinţele unei explozii termonucleare de 500 de megatone la adâncimea aia?
Constance simţi c-o ia ameţeala la auzul cifrei.
– Ci-cinci sute de megatone?
– Să mişti lumea necesită o groază de energie, doamnă Vulpe. Un reactor pe fisiune nu ar fi făcut faţă.
– Ştiu că am stat cu fundul pe un reactor pe fuziune atâta timp, că doar eu l-am stabilizat când a crăpat scutul. Dar sunt obişnuită să gândesc în Jouli. În putere constructivă, nu distructivă. Şi ştiam că-i un reactor puternic dar nu mă aşteptam la 500 de megatone de putere de explozie… Dacă ar fi explodat la suprafaţă, bomba asta ar fi decimat zece la sută din populaţia Statelor Unite… Să ne gândim puţin la daune… Explozia va fi simţită pe teritoriile statelor Colorado, Utah, Arizona şi New Mexico. Poate chiar până în Nevada, la Las Vegas. Unda seismică se va simţi inclusiv la Salt Lake City si la Phoenix şi în est până la Denver şi la Santa Fe. Explozia va fi urmată de o intensificare a activităţii seismice în zona amintită, de prăbuşiri masive în Marele Canion – dar cred că UNESCO va închide un ochi în cazul acesta particular – şi probabil, de crearea unei noi microfalii tectonice care se va stabiliza în câteva luni şi se va astupa în câţiva ani, maxim un secol, dar e greu să prezic cu siguranţă acum. Am nevoie să fac nişte calcule complexe şi nişte simulări în laborator. Adâncimea este mult prea mare pentru a lua în calcul riscul iradierii. Asta dacă nu aveţi de gând să intraţi acolo în următorul mileniu. În consecinţă nimic extrem de grav.
Preşedintele fluieră a uimire şi apoi spuse:
– Nimic grav, zici… Îmi pun în cap opinia publică a cinci state. Dar, cum am mai zis, nu avem de ales.
Se ridică în picioare şi adăugă:
– Timpul ne presează. Voi anunţa populaţia la conferinţa din această seară. Generale, ocupă-te de elicopter. Vă voi însoţi şi eu în Colorado. Şi ai grijă de valiza asta ca de viaţa ta.

(Va urma…)

Anunțuri

6 răspunsuri to “Omega XIII”

  1. Carmen Negoita said

    Interesant episodul. Ai facut bine ca ai venit cu explicatiile necesare pentru intelegerea mai bine a acestui fenomen. Sa inteleg ca acest Coldstone vrea sa devina un fel de Dumnezeu pe pamant? Hmmm… nu-mi place deloc personajul.

    • Victor said

      Nu. Din contră, Coldstone doar încearcă să găsească soluţii. Iar problemele îl cam depăşesc. De fapt sunt mult peste puterile lui, atâta tot.

  2. bogdan said

    Victor, uite că în sfârșit am reușit să trec pe la tine și să citesc continuarea. foarte faină, felicitări. mi-a plăcut mult ideea că au scăpat de sub control cel mai important proiect științific al omenirii, dar și faptul că armata avea tot timpul un plan de rezervă, care să șteargă urmele 🙂 chiar dacă la o scară planetară…

    într-adevăr, președintele a fost creionat extrem de uman și oarecum depășit de situație, așa cum ar fi fost oricine în condiții atât de ieșite din comun precum acestea. bravo.

    mi-a dat ceva fiori partea aceea cu tsunami-ul din Japonia, mai ales dacă zici că l-ai scris cu atâția ani înainte. aștept continuarea, tată Omidă 😀

  3. […] e cucoană mare… Victor Mi-e lene… – Ţi-ai făcut ordine în casă? Întrebarea asta mă descumpăneşte mereu. Mama […]

  4. Carmen Negoita said

    De OMEGA ce să mai spun? Să mai sper că vei continua? Eu încă rămân optimistă. Poate mai trezeşti la viaţă tastele alea şi pe aici. Ar fi păcat să n-o finalizezi. Încă vreau să aflu cum se termină. 🙂

  5. Salut,
    Am si eu cateva site-uri cu page rank-uri 2 si 4.
    Daca vrei sa facem un link exchange avantajos sau mai multe da-mi te rog un add pe mess la id : francesco_da_gama sa vorbim mai usor.
    Astept un raspuns oricare ar fi el.
    Numai bine!!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: