Omega XII

8 Martie 2011

SUA, Deşertul Colorado, 10 septembrie 2029, ora locala originala 23:00.

Profesorul Goldberg ieşi din lift studiind atent unul dintre rapoartele unui tânăr astronom australian care părea să promită mult. Ajuns la pupitru, aruncă raportul pe o consolă, îşi scoase ochelarii şi se frecă la ochi. Muncise mult. Era una din puţinele dăţi în care ora se potrivea cu astrele şi îşi petrecuse mult timp în miniobservatorul astronomic instalat la suprafaţă. Şi ziua de muncă încă nu se terminase. Constance rămăsese în observator pentru a continua măsurătorile în timp ce el va opera câteva recalibrări ale sferelor magnetice. Îşi puse iar ochelarii, se aşeză în faţa calculatorului… şi observă surprins că acesta era aprins şi fişierele lui accesate. În aceeaşi clipă realiză ca nu e singur în grotă.
– Buna seara, unchiule Albert, auzi o voce în spatele său.
Se întoarse brusc.
– Vladimir… şopti, înecat de surpriză şi de emoţie.
– În carne şi oase…
Ivanici se ridică de pe scaunul ascuns în umbră, pe care şezuse până atunci şi începu să se plimbe agale prin conul de lumină al unicului luminator aprins care atârna din plafonul grotei.
– Sincer să fiu, mă mir cum de îţi mai aminteşti de mine, unchiule Albert, continuă Ivanici.
Bătrânul rămăsese fără voce. Stătea şi urmarea din priviri silueta inaltă şi zveltă a agentului rus, nevenindu-i să creadă că era Vladimir Ivanici de acum mai bine de 3 decenii, cel pe care îl cunoştea de când era un prunc şi care îi sărea în braţe, rugându-l să-i povestească despre minunata lume a stelelor ori de câte ori se întâlneau.
– Cum de m-ai găsit? reuşi într-un târziu să întrebe. Şi ce vânt te-aduce pe-aici?
– Ca să-ţi răspund la prima întrebare, m-a ajutat un prieten comun. În privinţa celei de-a doua, ei bine, am venit pentru o vendetă. Sau, ca să folosesc un eufemism capitalist, cu care sunt convins că eşti familiarizat, o afacere de suflet.
– Nu îmi vine să cred că acum eşti bărbat în toata firea, Vladimir…
– Spune-mi te rog, unchiule, îl ignoră Ivanici, ce fel de om era tatăl meu?
Profesorul tresări. Îşi scoase ochelarii şi îşi masă tâmplele.
– Isaac?… – amintirile veneau de foarte departe, din negura unor timpuri tulburi, dintr-o Rusie care încă se bucura de capitalismul câştigat de sângele revoluţionar, pentru o perioadă destul de scurtă de timp însă – Isaac era cel mai înţelept şi mai blând om din câţi am cunoscut. Şi cel mai sclipitor specialist în propulsori atomici care a existat vreodată…
Cuvintele bătrânului fizician privind în gol, spre amintiri aproape ancestrale, păreau un elogiu adus regretatului său prieten.
– Şi cel mai dibace pilot de Soiuzuri din întrega Rusie, adăugă spionul, oprindu-se în mijlocul cercului de lumină cu faţa spre profesor.
– Şi asta, spuse profesorul, încă adâncit în umbrele trecutului. Îmi amintesc că lucra la un proiect extraordinar despre antimaterie… Am vrut să continui eu proiectul după moartea lui, dar calculele pe care le-a lăsat erau incomplete şi, oricât m-am chinuit, nu am reuşit să înlocuiesc veriga lipsă din…
– Şi atunci ce a făcut încât să merite o asemenea soartă, unchiule? îl întrerupse Ivanici.
Profesorul tresări.
– Nu ştiu, micuţule. Aşa i-a fost soarta. A fost voia Domnului…
– A fost voia ta, vrei să zici… Sau te crezi cumva Dumnezeu?
– Cum?!?
Bătrânul îl privi siderat.
– Tu crezi că am vreo legătură cu nenorocirea aia? Mi-a fost ca un frate. Toată viaţa am regretat că nu am fost eu acolo sus, în locul lui. Nu o să pricep niciodată de ce blestematul de sistem s-a oprit cu toate că şi acum mai cred că nu avea nici o defecţiune. Am refăcut de-atunci de mii de ori calculele… Ce te face să crezi că eu sunt responsabil de moartea bietului Isaac?
– Nu cred, unchiule, tărăgănă Ivanici răspunsul. Sunt convins. De moartea lui si a celor peste 70 de oameni de ştiinţă.
Scoase din buzunarul hainei um mic obiect ce semăna cu o telecomanda şi începu să se joace cu el.
– Să-ţi zic eu cum a fost, unchiule Albert. Tu nu ai putut niciodată să accepţi faptul că există oameni mai valoroşi decât tine pe această planetă. Te-ai gândit că această lume mică nu este destul de încăpătoare pentru amândoi. Şi oricât de deştept ai fi fost şi oricât te-ai fi străduit, lumea nu ai fi putut s-o lărgeşti. Atunci tatăl meu a părăsit-o – şi, odată cu ea, familia – dedicându-şi eforturile Coloniei Lunare; dar se pare ca nici asta nu ţi-a fost suficient… Aşa ca te-ai gandit sa-l elimini definitiv.
Ivanici se opri şi îl ţintui cu privirea. Bătrânul era incapabil să schiţeze vreun gest sau să spună ceva.
– Aproape că i-ai păcălit pe toţi, unchiule. Ai păcălit o lume întreagă… dar nu şi pe biata mea mamă. Ea mi-a deschis ochii când era pe patul de moarte. Ea mi-a dat asta…
Îi aruncă profesorului o hârtie mototolită, pe care acesta recunoscu un radical relativist scris de mâna lui Isaac.
– … iar eu i-am promis că o să îi răzbun soţul. Inidiferent de consecinţe. Apropo, ştii ce face asta?
Apăsă pe singurul buton de pe mica telecomandă şi undeva în intunericul grotei se aprinse un beculeţ roşu ce nu aparţinea niciunui echipament. Apoi i-o aruncă profesorului.
– O mare greşeală, răspunse acesta, lăsând-o să cadă pe roca poroasă, fără nici măcar să schiţeze gestul de a o prinde. Recunoscuse în micul obiect detonatorul standard de fabricaţie rusă pentru explozibilii C5.
– Răspuns greşit. Face “bum”, rânji spionul rus. Dar uite, sunt un om mărinimos. Îţi las până şi posibilitatea de a alege să trăieşti, dacă asta vrei. Eu mi-am încheiat misiunea. Fără proiectul ăsta tu ai să mori încet. Nu vei mai avea nici un rost. Ai să te stingi lent, aşa cum s-a stins si biata mea mamă.
Profesorul simţi cum şarpele rece al disperării i se strecoară în sân. Vedea, o data cu distrugerea proiectul Omega, toata munca lui de-o viaţă năruindu-se ca un castel de nisip în vântul rece al deşertului. Îşi simţea sufletul gol. Prin minte i se perindau imaginile lui Isaac, a Nadiei, a lui George, prieteni care au plecat de lângă el prea curând şi fără să-şi ia rămas bun… Şi brusc îl cuprinse dorinţa de a pleca şi el după ei, de-ai ajunge din urmă pentru a-i îmbrăţişa şi pentru a le zice cât de mult îi iubea.
– Calculele tale au zburat în eter, continua Ivanici. Nu a fost prea greu să trec de protecţiile fişierelor. Poţi să încerci să dezamorsezi bomba dar e doar timp pierdut. Chiar să vreau, nici eu nu aş mai reuşi. Rămâi cu bine, unchiule. Şi cu calculele tale. Şi dacă te vei hotărî să iei decizia corectă şi vei avea curajul să-l întâlneşti pe tatăl meu, transmite-i salutări…
Profesorul însă nu-l mai vedea şi nu-l mai auzea demult pe spionul rus. Strângea în pumn foaia cu calculele vechiului său prieten, gândindu-se la timpul petrecut împreună. Nu auzi nici alarma de la suprafaţă şi nici lătratul câinilor şi focurile de arme automate ce căutau zadarnic să-l răpună pe intrus. Nu auzi şi nu simţi nici măcar explozia care distruse aparatura, aruncându-l pe el ca pe o marionetă dezmembrată, într-un colţ al grotei. Şi nu o auzi nici pe Constance – care coborâse odată cu soldaţii pe şufele ascensorului stricat, ignorând structura compromisă a grotei care se putea prăbuşi în orice clipă – privindu-l cu ochii înlăcrimaţi, luându-i capul în poală şi îndemnându-l să-i povestească cum era în spaţiu:
– Spune-mi, profesore! Cum răsare soarele pe Lună?… 

(Va urma…)

Capitolele precedente le găsiţi aici.

Anunțuri

5 răspunsuri to “Omega XII”

  1. […] promova blogul literar, dar presimt că azi nu o să mai scriu nimic pe-aici. Aşadar, am publicat capitolul XII din Omega. E cu bombe. Ţi-a plăcut acest articol? Dacă articolul a fost deja partajat, […]

  2. bogdan said

    mi-a plăcut foarte mult. într-adevăr cu bombe și foarte exploziv acest capitol 🙂
    și acum intră Constance în scenă?

  3. Carmen Negoita said

    O răsturnare de situaţie la care nu mă aşteptam. Poate Constance va reuşi să mai salveze ceva din proiectul Omega. Sau poate nu. Aştept să ne dai răspunsul într-un alt episod. 🙂

  4. Totuşi i’ai făcut de petrecanie profesorului :))

    • Victor said

      Păi trebuia. Dacă-l mai ţineam mult, cine ştie ce mai făcea neisprăvitul ăla… Arunca soarele în aer sau sistemul solar în haos… Trebuia să scap de el.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: