Omega VIII

22 Februarie 2011

SUA, Colorado, 3 iunie 2029, ora locala 11:00

Uşile de plumb ale puţului erau deschise iar ascensorul nu ajunsese încă sus. Constance îşi aruncă ochii în adâncimea puţului şi se cutremură; în ciuda faptului că era puternic luminat pe toată lungimea lui, nu se vedea nici măcar ascensorul. Se uită pe afişajul electronic. Treizeci şi opt la sută. Abia trecuse de prima treime.
– O capodoperă, nu-i aşa? întrebă profesorul din spatele ei, observându-i reacţia. Cea mai adâncă groapă făcută vreodată de mâna omului. Şi cea mai scumpă.
Tocmai îşi îmbrăcase combinezonul şi făcea ultimile verificări.
– Îl urăsc, zise, ca pentru sine.
– Cum? întrebă femeia.
– Costumul ăsta… îl urăsc, repetă bătrânul ceva mai tare.
– Aşa o fi, dar fără el te-ai prăji acolo jos. Vine liftul.
Profesorul îşi puse şi casca. Din interiorul ei nu răzbătu nici un sunet dar se văzură buzele profesorului rostind cuvintele:
Doi – zece – doi – zece… Ma auzi?
– Perfect, răspunse tânăra făcând instinctiv presiune cu degetul pe casca din ureche.
Profesorul îşi scoase iar casca.
– Bun. Mă anunţi tu când trec de 60%. Şi nu uita să ţii un ochi pe nivelul radiaţiilor.
Intră în ascensor şi uşile de securglass modificat atomic pentru a rezista la temperaturile foarte înalte, se închiseră. Cele mari, de plumb rămaseră în continuare deschise. Ascensorul începu să coboare. Profesorul îi făcu tinerei cu ochiul prin transparenţa securglassului şi a vizierei apoi dispăru în profunzimea puţului.
Constance făcea ultimile verificări ale instrumentelor şi ale reactorului din adâncuri când, 20 de minute mai târziu, auzi în cască vocea profesorului:
Constance, mă auzi?
– Limpede precum cristalul, răspunse tânăra
Dacă ştiam că durează atât de mult, îmi luam ceva de citit. Dar cred că mi-ar fi luat foc în mână. Pune o ladă de bere la rece, Constance. Când ies de-aici o beau pe toată.
Fata chicoti apoi spuse:
– Am pus-o deja. Radiaţia jos e O.K. La fel şi activitatea seismică. Ai trecut de 60% aşa că ar fi bine să nu-ţi mai dai casca jos. Şi… cred că aş putea să dau şi energie.
Tânăra răsuci câteva butoane, privind pe un monitor cum toată aparatura din cabina de control a tunurilor se trezea la viaţă. Imaginea era lăptoasă deşi contrastul camerei fusese fixat la maxim. Căldura acolo jos era atât de intensă încât devenea vizibilă pentru senzorul camerei. Câteva minute mai târziu, în cadrul monitorului apăru şi silueta profesorului şi îi făcu semn cu mâna. Constance îl salută prin microfon.
Bine că n-am prea multă treabă aici jos, se auzi în cască vocea profesorului, altfel m-aş fi copt şi aş fi pocnit ca un bob de porumb. Am cheltuit aproape jumătate din fonduri pe izolaţia de policarbonaţi ca să constat că e aproape ineficientă.
Constance ştia însă că nu-i adevărat. Fără stratul de policarbonaţi în suspensie de pozitroni care îmbrăca reactorul, tunurile, cabina de comandă, precum şi tubul ascensorului pe mai multe două treimi din lungime, magma ar fi invadat de mult toată secţiunea. Şi mai ştia că nici profesorul nu este un zgârcit dar îi plăcea să mai bombănească din când în când.
– Instalaţia de răcire funcţionează încă la 80% aşa că mai ai timp berechet.
Dacă totul merge bine, în zece minute termin. Mai mult durează drumul.
– Dacă ar fi fost nevoie să cobori zilnic, trebuia să-ţi faci program de navetist, profesore, glumi asistenta.
Domne, fereşte! exclamă profesorul. Muşcă-ţi limba, Constance. Dacă ceva nu va merge bine, aici îmi putrezesc oasele. Tunurile şi sferele nu pot fi controlate decât de-aici. Şi dacă se destabilizează reactorul, uşile antiatomice se închid automat. Depinde doar de abilitatea ta de a-l stabiliza ca eu să nu mor copt de viu.
Tânăra fu străbătută de un fior dându-şi seama că este adevarat. Îl admirase întotdeauna pe profesor, dar nu-l privise niciodată ca pe un erou. Trebuia însă să admită că puţin oameni ar fi avut curajul să facă ceea ce făcea el acum.
Privi ecranul şi îl văzu pe profesor bagând mâinile înmânuşate în consola de control.
Pornesc extensia tunurilor, îl auzi în cască.
Constance se răsuci cu tot cu scaun către un alt pupitru mult mai mare cu un întreg panou de monitoare deasupra, apăsă câteva taste şi apoi spuse:
– Eu sunt gata. Putem începe.
Monitoarele se animară brusc. Tânăra le consulta metodic, ajustând senzorii şi comunicându-i profesorului diferite valori şi indici.
– Un kilometru şi jumătate, profesore. Nu e suficient? Tunul de vest e inundat de magmă si a cam început să se topească.
Încă puţin, Constance, răspunse profesorul. Şi eu vreau să termin cât mai repede, dar dacă nu propulsăm sferele cât mai departe, o să dureze mai mult să le aşez manual.
– 1800 de metri, anunţa asistenta. Dacă nu o “împuşti” acum ai s-o arunci cu praştia, profesore. În curând nu vei mai avea cu ce.
Bun. E suficient. Pregătiţi-vă pentru propulsare. Nu o sa fie prea plăcut…
După o pauză adaugă:
Constance, am mare nevoie de tine la aparate, dar dacă vrei să părăseşti grota, nu te condamn. Ba chiar te sfătuiesc s-o faci şi corbori dup-aia… dacă ascensorul de sus o să mai meargă. Propulsarea o să zgâlţâie rău cam tot ce-i prin zonă, pe o rază de peste o sută de kilometri. Nu are nici un rost să…
– Profesore, îl întrerupse tânăra. Rămân cu tine… Şi nu admit obiecţii, adăugă când simţi că fizicianul vrea să mai zică ceva.
Savantul tacu preţ de câteva clipe lungi apoi, într-un târziu, oftă şi întrebă:
Ceilalţi au evacuat?
– Sunt singură cuc, răspunse tânăra simţind că se sufocă şi bucurându-se în gând că profesorul nu o poate vedea. Brusc, uriaşa grotă deveni prea mica pentru tensiunea care plutea în aer.
– Transfer toată energia reactorului la propulsoare, anunţa ea încercând să-şi potolească tremurul din glas. O să se încingă spiritele pe-acolo.
Imaginea camerei de comandă începu să vibreze pe monitor iar Constanţa putea auzi limpede în cască vuietul propulsoarelor, în ciuda izolaţiei fonice a căştii de protecţie a profesorului..
Am energia pentru propulsie, anunţă profesorul. O să elimin numărătoarea inversă. Nu avem timp de ea. Eşti pregatită?
Tânăra strânse cu ambele mâini mânerele scaunului, atât de puternic încât varfurile degetelor i se albiră şi apoi spuse:
– Sunt gata.
În secunda următoare se dezlănţui infernul. Se auzi un sunet care pe Constance o duse cu gândul la apocalipsa biblică. Părea că însăşi Creaţia se rupe în două. Apoi pământul începu să se cutremure violent, ca un gigant zgâltâit de friguri. Scaunul pe care stătea se dezechilibră încă de la prima scuturătură şi femeia se trezi întinsă la pământ, incapabilă să facă vreo mişcare. Cutremurările erau atât de ample şi de violente încât o ridicau de la pâmânt făcând-o să cadă cu mici icnete înapoi, cu o frecvenţă uimitoare. Prin grotă începură să cadă diferite obiecte. Nu ştia dacă sunt echipamente sau grota însăşi. O alarmă începu să urle frenetic apoi luminile şi aparaturile se stinseră şi în grotă se aşternu întunericul. După câteva secunde, care tinerei i se păruseră o veşnicie, se opriră şi zguduiturile.
Femeia respiră prelung de câteva ori, încercând să-şi alunge panica şi să-şi recapete luciditatea. Scoase telefonul mobil şi, utilizându-l pe post de lanternă improvizată, făcu slalom printre aparaturi şi bucăţi de rocă prăbuşite până la panoul electric. Trecu pe totul pe generatorul de rezervă. Luminile şi aparaturile care încă mai funcţionau se treziră la viaţă.
…stance, eşti acolo? auzi în cască vocea profesorului. Constance?… Mă auzi?…
– Da, profesore, răspunse tânăra gâfâind. Te recepţionez.
Se auzi un oftat de uşurare şi apoi iar vocea profesorului ceva mai plină de viaţă.
N-am fost niciodată mai fericit să-ţi aud vocea, fetiţo. Ia zi-mi! Care-i situaţia?
Tânăra se repezi la monitoare.
– Reactorul! exclamă ea. Are o fisură internă.
Aruncă speriată o privire în spate şi apoi răsuflă uşurată.
– Uşile nu s-au închis.
Nu s-au închis pentru că sunt alimentate şi controlate de către sistemul electric al secţiunii reactorului iar senzorii de aici nu au “mirosit” radiaţie. Dar dacă fisura iese în exterior… E stabilă?
– Nu. Se măreşte. Cam 20 de minute până la deschidere.
Nu poţi să stabilizezi reactorul? întrebă profesorul.
– Nu cred. Aş putea să trag de timp puţin dar deschiderea e inevitabilă datorită presiunii apei grele.
Cât timp îmi dai pâna se închid uşile? întrebă fizicianul, calm.
Tânăra făcu un calcul complex.
– 35 de minute maxim. Minus 5 minute marja de eroare dacă reactorul începe să piardă apă grea… Începând de-acum.
Se uită pe ecran şi observă că profesorul nu se mişcase din postul de comandă.
– Profesore, probleme? întrebă ea, neliniştită.
Da. Sfera de vest n-a nimerit bine. Trebuie s-o dirijez manual.
Femeia consulta câţiva indicatori şi apoi spuse:
– Sferele sunt aşezate într-un pătrat aproape perfec, profesore. Şi mi se pare că şi distanţa e corectă. Şi capsulele magnetice sunt O.K. Nu par deteriorate. Sunt pregătite pentru polarizare. Ce nu e în regulă?
Nu sunt în acelaşi plan, zise profesorul.
Constance realiză faptul că nu verificase indicii de altitudine. Într-adevăr, sfera de vest coborâse dar manevrele profesorului dădeau rezultate.
– Zece minute până la deschidere, anunţă Constance când profesorul intră în ascensor. Trec pe protocolul de evacuare în regim de urgenţă pentru contaminare radioactivă. O să urci mult mai repede dar o să te simţi al dracului de rău.
Nu contează. Scoate-mă de-aici cum ştii tu mai bine şi mai repede.
* * * * *
Ascensorul îşi închise uşile şi se puse în mişcare. Pe măsură ce urca, accelera puternic.
Cinci minute până la deschiderea fisurii, se auzi vocea Constanţei şi imediat după aceea porni şi alarma, preluată fidel de microfonul asistentei:
Atenţie, se auzi vocea sintetică a sistemului de securitate. Fisură deschisă iminentă a învelişului reactorului in T minus 5 minute. Nivelul apei grele este la 92%. În scădere. Evacuaţi secţiunea reactorului.
Luminile puţului alergau vertiginos pe lângă profesor, dându-i senzaţia că pământul se prăbuşeşte în jurul lui şi numai printr-un miracol nu-l antrenează şi pe el în abisul radioactiv de jos. Ba chiar efectul resimţit de corpul său era unul contrar. Era întins pe podeaua liftului iar acceleraţia acestuia nu-i permitea să mişte nici măcar membrele în plan orizontal, târâindu-le. Încercă să-şi sucească capul pentru a-şi lua privirile de la uşile transparente dincolo de care becurile puţului deveniseră nişte dungi luminoase şi ameţitoare. Muşchii însă nu-l ascultară. Gravitaţia generată de acceleraţie îl strivea. Temperatura începu să crească şi mai mult. O simţea mai acută prin combinezon fără să mai consulte termometrul mecanic aflat pe braţul drept. Închise ochii.
Două minute pana la deschiderea fisurii, auzi vocea asistentei.
Deodată surplusul de gravitaţie dispăru, redându-i controlul asupra corpului. Deschise ochii şi privi luminile puţului. Ascensorul nu părea să încetinească. Dar nici nu mai accelera.
Viteză maximă, profesore. De-acum ai să urci constant.
Simţea că se sufocă. Luptă cu instinctul de a-şi scoate casca şi se rezemă de peretele ascensorului. Privi iar la luminile exterioare şi i se păru că tremură, ca privite prin apă. Crezu că are halucinaţii din cauza căldurii dar apoi îşi dădu seama că securglassul uşilor începuse să se topească şi materia vâscoasă pornise deja uşor în jos, antrenată de gravitaţie.
Un minut până la deschidere, profesore. Trebuie să te încetinesc puţin, altfel te vei zdrobi de tavanul liftului.
Savantul simţi cum devine mai uşor. Dungile luminoase de afară deveniră linii punctate.
Evacuati urgent sectiunea reactorului. Fisura iminenta a carcasei reactorului in T minus 30 – 29 – 28…
Ascensorul continua să piardă viteză. Decelerarea era atât de rapidă încât la un moment dat profesorul constată că îi e dificil să stea şezut. Se simţe ca în apa oceanului, pe un suport nesigur, gata să fie luat de primul curent de aer. După alte câteva clipe efectul imponderal deveni total. Tălpile savantului se dezlipiră uşor de podeaua liftului. Securglassul uşilor încetase şi el să mai curgă. Era doar uşor bombat în exterior, datorită presiunii parţiale generate de mişcare. Unduia încetişor, datorită curenţilor de aer şi a vibraţiilor. Părea suprafaţa unei ape, aşezată vertical. Efectul era ameţitor, ireal. Apoi brusc parcă întreaga fizică se întorse pe dos. Reperele spaţiale ale profesorului fură date peste cap. Decelerarea trecuse de pragul imponderabilităţii iar inerţia creă un efect gravitaţional în sens contrar. Savantul simţi cum casca îi atinge tavanul. Securglassul vâscos începu să curgă molatec… în sus. Era ca şi când o mână nevăzută întorsese întregul ascensor cu susul în jos dar încă nu ajunsese la o gravitaţie de 1g. Încercă să se ajute de gravitaţia slabă pe care o avea la dispoziţie pentru a-şi lipi umerii cât mai bine pe plafonul liftului. Îşi sprijini picioarele de peretele circular într-o poziţie stranie. Se uită la podeaua liftului şi i se păru tare departe. Ştia că acolo este jos-ul dar nu-l simţea aşa. Lupta din răsputeri cu impulsurile pe care urechea sa internă le trimitea creierului. Trebuia să rămână concentrat şi bine orientat. Nu îndrăznea să se răsucească pentru a sta mai comod chiar dacă ştia că presiunea care-l va lipi de plafon va fi violentă în momentul opririi pentru că ştia că după oprire va urma şi căderea în momentul în care gravitaţia – adevărata gravitaţie – îl va înhăţa. Auzi în căşti vocea sintetică captată de microfonul Constanţei:
…9 – 8…
Securglassul începuse să se rigidizeze pe tavan, lângă capul său, semn că temperatura scăzuse.
…6 – 5 – 4…
Profesore, pregăteşte-te să ieşi, ţipă Constance în cască.
…2 – 1 – fisură deschisă.
Cuşca ascensorului trecu fulgerător de deschiderea uşilor de plumb şi se izbi violent de tamponii deceleranţi de pe tavanul puţului. Grota se cutremură. Profesorul icni, simţind impactul în fiecare celulă a trupului său. Muşchii picioarelor nu reuşiră să învingă inerţia, genunchii izbindu-se violent de viziera căştii. Savantul rămase aşa, ghemuit într-o poziţie aproape fetală, cu umerii încă lipiţi de plafonul liftului pentru că, în ciuda deformării plastice a tamponilor, ascensorul ricoşă pornind înapoi spre adâncuri. Căderea nu dură însă decât o fracţiune de secundă. Frânele automate acţionară prompt, imobilizând liftul cu jumătatea superiora la nivelul deschizăturii de acces. Într-un final, fizica newtoniană puse iar stăpânire pe întregul sistem, izbindul pe fizician pentru o ultimă dată de podeaua liftului. Acesta se ridică cu greu în picioare. Simţea durere în fiecare părticică a trupului său bătrân. Podeaua grotei era cam la nivelul pieptului său însă se folosi de resturile de securglass topit şi reîntărit aleator ca de o scară pentru a se căţăra afară. Odată ajuns pe pământ solid se prăbuşi epuizat pe spate. Câteva clipe mai târziu vocea sintetică se auzi din nou:
Nivelul apei grele – 70%. Evacuaţi urgent secţiunea reactorului. Nivel critic al radiaţiilor şi izolarea secţiunii reactorului în T minus 5 – 4 – 3 – 2 – 1 – izolare completă.
Profesorul auzi uşile de plumb închizându-se cu un zgomot asurzitor dar încă nu avea suficienată vlagă în el nici măcar pentru a întoarce capul să le privească. Constance îl ajută să se ridice de pe podea şi să îşi scoată casca. Gâfâia.
– Te simţi bine, profesore?
Bătrânul incuviinţă din cap şi apoi făcu un semn către monitoare, încercând să-şi recapete răsuflarea.
Tânăra se întoarse la pupitru şi trecu în revistă situaţia.
– Pot stabiliza reactorul dacă inund toată secţiunea cu apă grea. Dar nivelul radiaţiilor dincolo de uşile astea e letal. Nu o să mai putem intra acolo mai devreme de o jumătate de secol.
– Avem controlul reactorului? întrebă profesorul printre gâfâituri.
– După stabilizare, da, raspunse femeia. Dar pupitrul ăsta va fi singurul mijloc de control. Camera de manipulare de jos va fi compromisă pentru multe decenii.
– Dar controlul energetic şi a intensităţii magnetice a capsulelor?
– Da, veni răspunsul tinerei, după o scurtă pauză.
– Constance, Sfârleaza e pregătită pentru experimentul Omega, anunţă fizicianul. Scoate lada aia de bere de la rece. Trebuie să sărbătorim, adăugă, apoi să prăbuşi pe un scaun. Era extenuat, dar fericit.

(Va urma…)

Anunțuri

9 răspunsuri to “Omega VIII”

  1. […] citi şi capitolul opt din Omega pe Cronici (pentru cine nu ştie, Cronicile infinitului este blogul meu literar, la care se poate […]

  2. Uaaa…atâta fizică concentrată într’un text aşa scurt…felicitările mele!!!

  3. Carmen Negoita said

    Wooow… stranie experienţă, dar atât de bine descrisă. Îmi place că ai pus accent pe trăirile personajelor şi nu te-ai limitat doar la partea de fizică. 🙂

    • Victor said

      Apăi era genul de experienţă care putea fi mai bine descrisă prin trăirile personajelor decât prin sipla descriere a faptelor. Că dacă m-aş fi rezumat doar la astea, ideea textului era: coboară profesorul cu liftul, face „bum” din aparate, se strică reactoru’ urcă profesoru’ repede repede cu liftu’. Băgam niţică inierţie p-acolo, nişte valori de viteză şi de acceleraţie şi gata. Dar aşa, nu mai era beletristică, era culegere de probleme de fizică. Calculaţi viteza cu care dă profesorul cu mufa de podeaua liftului!

  4. bogdan said

    bravo Victor. frumos drămuită tensiunea, are un ritm ce crește aproape constant. 🙂 apropos, vezi că ai și o Constanță cu literă mică… la paragraful cu ”Cinci minute până la deschiderea fisurii…”

    în rest m-ai făcut curios să văd la ce folosește Sfârleaza asta și ce va face ea :). așa încât aștept următorul capitol. o seară bună

    • Victor said

      Mulţumesc, Bogdan. Mă bucur că-ţi place. În capitolul următor se dezvăluie misterul Sfârlezei. Constanţa cu literă mică mi-a semnalat-o şi Carmen dar mulţumesc oricum. Mai am greşeli în text, nu e unica. Mai corectez dacă le observ.

  5. LeeDee P. said

    Imi place cum ai condus suspansul, Victor, felicitari si pentru fizica! 😉 Si-mi pare bine ca nu i-ai facut de petrecanie profesorului, m-am temut de asta, la un moment dat…

  6. Păi lumea se vaită amu’ şi despre cât de grea e umbra ce o cară după ei…şi cine a urmărit cu atenţie serialu’ sigur dorea mai mult… 😛

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: