Omega VII

SUA, Los Angeles, 2 iunie 2029, ora locala 09:45

– Alo, da!
De la capătul celălalt al firului se auzi un ţăcănit urmat de un bâzâit prelung, apoi vocea profesorului:
– Constance, tu eşti?
– Da, profesore, răspunse tânăra, făcând eforturi să nu ude receptorul cu apa ce-i şiroia din păr.
– Vorbeşte puţin mai tare; te aud de parcă ai fi la capătul lumii.
– Eu, în schimb, te aud perfect, zise Constanţa, puţin mai tare. Iar încerci să foloseşti mobilul în subteran?
– Ăăăă… m-ai prins. Te-am sunat să-ţi zic că am instalat reactorul şi tunurile. Sferele sunt încărcate. Te aşteptăm pentru “împuşcături”. Tu când vii?
După voce, savantul părea într-o criză de euforie şi tânăra zâmbi.
– Azi, la prânz, am avionul, îl informă lapidar femeia, uitânduse îngrijorată cum balta de la picioarele ei se întinde către covorul din living.
– Bine, adăugă profesorul. Te aşteptăm. Nu începem fără tine. Drum bun soţului şi fiului tău.
– Mulţumesc, profesore, răspunse tânăra. Pe curând.
Puse receptorul în furca şi alergă spre baie pentru a-şi termina duşul, cu gândul la Fofează şi la experimentul Omega.
Un sfert de oră mai târziu intrară în apartament soţul şi fiul, încărcaţi de cadourile pe care urmau să le poarte cu ei în România.
– Iubito, nu vrei să ne dai o mână de ajutor? strigă bărbatul din uşă.
– Florine, eşti nebun!… exclamă tânăra. Cum, Dumnezeu, o să căraţi atâtea bagaje?
– Deh! Vedem noi. Doar nu mă duc în fiecare zi în vacanţă la socri, nu?
– Mami, hai să vezi ce i-am cumpărat lu’ bunica, ţipă Ionuţ, cotrobăind într-o sacoşă uriaşă.
– Ce i-am cumpărat bunicii, Ionuţ, il corectă tatăl. Învaţă să vorbeşti şi româneşte corect dacă vrei ca verii tăi să nu râdă de tine.
Soţia sa chicoti.
– Şi dacă vrei neapărat să-i arăţi, grăbeşte-te că trebuie să prindem avionul. Ar fi păcat să pierdem escala de la Londra din cauza unui dreamcatcher Apache.
Două zeci de minute mai târziu, suv-ul vechi şi prăfuit al familiei Vulpe îşi făcea loc prin traficul de pe La Tijera Boulevard. În zare se putea vedea deja vânzoleala continuă de aeronave de deasupra Aeroportului International. Briza purta aromele oceanului amestecate cu smogul metropolei prin trapa deschisă din plafonul automobilului. Constance era la volan.
– Mami, de ce nu vii şi tu cu noi? întrebă Ionuţ privind cu un aer absent un pâlc de palmieri.
Femeia aruncă o privire în oglinda retrovizoare şi îi zări chipul bosumflat. Instinctual inima i se strânse şi simţi un nod în stomac.
– Nu pot, scumpule. Dar îţi promit că de azi într-o săptămână o să fiu acolo. Cu bicicleta pe care ţi-am promis-o. Ştii cât înseamnă o săptămână?
– Şapte zile, răspunse puştiul, ceva mai vesel.
– Bravo, puiule. Ia arată-i lu’ mami!
Copilul răsfiră larg toate degetele de la o mână şi cu arătătorul şi mijlociul celeilate încropi un entuziast semn de victorie pe care-l agită vesel către plafonul maşinii.
Constance parcă foarte aproape de un indicator pe care scria “Plecări internaţionale” şi apoi scoaseră valizele din portbagaj. În drum spre terminal îi dădea soţului ultimile intrucţiuni.
– Avionul vostru decolează peste o oră şi jumătate. Poarta 12.
– Tu când ai avionul? întrebă Florin.
– Tot peste o oră şi jumătate, dar de pe Santa Monica.
– Păi şi nu întârzii? se arătă bărbatul vădit îngrijorat.
– Fac doar 20 de minute de-aici din LAX până acolo şi eu nu fac chec-in. În plus, e un avion militar pus la dispoziţia noastră, a cercetătorilor. Mă aşteaptă, dacă întârzii, nu îţi face probleme pentru mine.
Scoase biletele din poşetă şi le înmână bărbatului apoi se aplecă spre fiul său.
– Scumpule, vino şi dă-mi un pupic! Să fii cuminte şi să-i asculţi pe tati şi pe bunica.
Îl îmbrăţişă şi îl mângâie pe creştet apoi se ridică şi îşi sărută soţul. Îşi şterse o lacrimă din colţul ochiului stâng şi zâmbi tâmp.
– Acum mergeţi! Ne vedem peste o săptămână. Sun mâine seară să văd dacă aţi ajuns cu bine.
– Pa, mami! îi făcu Ionuţ cu mâna.
– Te iubesc, zise Florin şi o mai sărută o dată.
– Şi eu vă iubesc, răspunse tânăra. Aveti grijă de bagaje când faceţi escala la Londra… Şi la Bucureşti.
Îşi dădu seama că ţipă şi duse mâna la gură, amuzata şi jenată în acelaşi timp. Ofiţerul vamal care îi verifica o privi uşor ironic. Într-un târziu le făcu semn că totul e în regulă. Soţul şi fiul ei se întoarseră şi îi mai făcură odată cu mâna. Ea le răspunse cu acelaşi gest după care ei dispărură către poarta de îmbarcare.
Întotdeauna despărţirile o întristaseră, oricat de scurte ar fi fost. Dar de data asta era mai mult decât o simplă tristeţe. Avea un sentiment amar, inexplicabil.
Se uită la ceas. Avionul ei decola în 50 de minute. Mai avea timp de o cafea. Urcă la barul de la etaj, o incintă elegantă cu dublă vedere atât spre pistele aeroportului, prin geamurile panoramice şi izolate fonic, cât şi spre furnicarul imensului atriu, de pe promenada mezaninului cu balustrade cromate. Se aşeză lângă fereastră şi comandă o cafea neagră. O aeronavă aştepta cu motoarele pornite lângă o poartă de îmbarcare nu foarte departe. Constance îşi miji ochii, încercând să distingă cifrele. Un unu şi un doi. Tresări şi inima îi fu străpunsă de acelaşi junghi inexplicabil.
“Domnul fie cu voi!…”
Jumătate de oră mai târziu, în timp ce se lăsa condusă de fluxul traficului de pe Lincoln Boulevard către aeroportul municipal Santa Monica, încă nu reuşea să scape de acel sentiment amar. 

(Va urma…)