Omega V

31 Ianuarie 2011

SUA, Colorado, undeva în deşert, 10 februarie 2029, ora locala 13:00

– La ce adâncime am ajuns, Constance?
– O clipă, să mă uit.
Tânăra se ridică din faţa PC-ului şi se îndreptă către un panou mare, aflat în capătul opus al grotei. Răsuci câteva comutatoare şi consultă câteva indicatoare. Coborî apoi microfonul ataşat la casca din urechea stângă şi rosti:
– Derek, fiţi prudenţi! Sunteţi foarte aproape de punga de gaze.
Ascultă cu atenţie apoi clătină din cap cu nervozitate, apăsând nişte taste.
– Te rog să repeţi. E cam mult zgomot acolo, la tine.
După o altă pauză de ascultare încordată adaugă:
– 8 metri.
O altă pauză…
– Ok. Succes. Ne auzim mai târziu.
Ridică iar microfonul spre creştet, scoase creionul de după ureche şi făcu un semn pe un grafic ce se derula continuu direct pe jos dintr-un aparat ce semăna cu un seismograf. Apoi se îndreptă spre mica ladă frigorifică şi scoase din ea două doze de apă tonică. Îi aruncă una profesorului, şi-o desfăcu pe-a ei şi sorbi cu nesaţ. Se reaşeză în faţa monitorului şi se concentră asupra cifrelor.
– Au ajuns la punga cu gaze pe care aţi descoperit-o la scanările eco de săptămâna trecută.
Oftă, vizibil afectată de temperatura foarte ridicată şi adăugă:
– E tare cald azi, profesore. Ar fi bine să nu mai ieşi. E destul de cald şi aici, ca să nu mai vorbim de suprafaţă…
– De mâine vom lucra mai bine. Cel puţin aici jos. Soseşte aerul condiţionat. Dar eu trebuie să ies azi. Mai am de făcut ecoscanări în nord-est.
– Pe care le poate face şi Steward…
– Da, le poate face, dar ştii cum sunt eu. Nu am încredere în nimeni când e vorba de treburi importante. Trebuie să văd cu ochii mei dacă e vreo gaură.
– Şi? Aţi descoperit vreuna? întrebă tânăra întorcându-se cu tot cu scaun către profesor.
– La adâncime mică, da, răspunse profesorul. Cred că suntem înconjuraţi de găuri pe sute de km pătraţi. Dar mai jos e numai rocă solidă.
– Şi asta e de bine, nu? întrebă tânăra.
Bătrânul fizician zâmbi şi asistenta se grăbi să adauge:
– Dacă mi-aţi explica şi mie mai amănunţit, poate că nu aş mai pune întrebări prosteşti, profesore.
– Dar nu sunt întrebări prosteşti, Constance, zise profesorul, amuzat de atitudinea ei prefăcut supărată. În principiu e simplu dar detaliile practice sunt foarte complicate, în simplitatea lor. În cuvinte puţine este vorba de generarea unui câmp magnetic destul de puternic pentru a interacţiona cu câmpul magnetic al soarelui.
– Al soarelui?
– Da… Pământul este considerat din timpuri străvechi un magnet uriaş. Unii au zis că este un fenomen unic in univers, că este conferit de o pozitie specială faţă de celelalte astre, însă experienţa omenirii a dovedit că nu este aşa. Busolele funcţionează şi pe lună. Mai mult chiar, acolo polul nord magnetic nu coincide cu polul nord geografic; deci e invers decât aici, pe bătrâna noastră Terra. Pe Marte aceeaşi situaţie. Roboţeii noştri cartografiază în prezent suprafaţa planetei roşii ghidându-se cu nimic altceva decât nişte busole magnetice foarte sofisticate. Deci teoria interacţiunii cu celelalte astre care dau proprietăţi magnetice pământului cade. Eu sunt convins că magnetismul fiecărui astru în parte este diferit, în funcţie de compoziţie si mărime; la fel ca atracţia gravitaţională.
– Înţeleg. Dar de ce trebuie să fim cât mai aproape de centru? În plus, pământul are o masă considerabilă şi…
– Exact, o întrerupse profesorul. Din cauza asta nu mă pot folosi de gravitaţie. Poţi interacţiona cu un corp pentru a-i schimba parametrii folosindu-te de proprietăţile lui şi adaptându-te la ele. Sticla se taie numai în condiţii speciale pentru că are două caracteristici aparte. E dură dar e casantă. Revenind la Pământ, acesta are o forţă gravitaţională deloc de neglijat dar şi o masă uriaşă, cum ai zis tu. Ca să mişc o asemenea masă folosind doar atracţia gravitaţională, mi-ar trebui un alt soare. Cu câmpul magnetic în schimb, e cu totul altă poveste; nu e doar o forţă brută de atracţie. Are proprietăţi inductive, generează linii de camp care pot să interacţioneze cu liniile de câmp ale altor astre. Ale soarelui de pildă. Iar un câmp adiţional destul de puternic şi centrat bine faţă de câmpul natural al pământului ar putea să facă asta. Din cauza asta trebuie să ne apropiem cât mai mult de miez.
– Şi dacă buturuga mică răstoarnă carul mare?
Profesorul o privi interzis şi tânăra se grăbi să dea explicaţii:
– E un proverb românesc. De multe ori se întâmplă ca un lucru aparent neînsemnat să joace un rol mai important decât te aştepti într-un sistem sau un fenomen.
– Cred că eşti tare mândră că faci parte dintr-un popor atat de înţelept, medită profesorul. Mi-ar plăcea să petrec ceva timp pe meleagurile tale.
Îşi termină răcoritoarea, aruncă ambalajul la coşul de gunoi improvizat din carcasa unui PC defect şi apoi continuă:
– Dacă te referi la faptul că, schimbând valorile cosmice ale pământului, acesta va interacţiona cu soarele şi-l va antrena şi pe el în schimbările produse, este foarte puţin probabil. Soarele are o masă mică dar stă bine lipit acolo unde este. Pentru că, la rândul lui, interacţionează cu alte astre. Şi totuşi pe undeva ai dreptate. Ca să răsturnăm pământul nu ne trebuie o buturugă mare ci doar suficient de puternică.
– Sfârleaza… murmură fata uimită.
– Exact. Sferele magnetice, aşezate la o distanţa apreciabilă pentru a crea un câmp magnetic destul de mare şi fixate în poziţia justă pentru a interacţiona cu câmpul pământului vor juca rolul buturugii noastre. Sau a buturugilor, mai bine zis.
– Dar ar fi ca şi când ai sufla în pânza propriei corăbii pentru a merge mai repede. Sau ca baronul Münchhausen care s-a tras singur de păr pentru a se scoate din mlaştină, remarcă tânăra, contrariată de faptul că un om de ştiinţa de calibrul profesorului Goldberg scăpase din vedere un principiu fundamental al mecanicii newtoniene.
– Bravo, Constance! aplaudă profesorul. Excelentă observaţie. Aici intră în scenă teoria mea nedemonstrată încă. Interacţiunea cu magnetismul pământului e de fapt liantul care va ţine sfârleaza bine ancorată în manta. Oricât ar fi de solidă roca în care o vom înfige, nu va fi niciodată suficient pentru a ne permite să tragem pământul după noi. Nu uita că, în ciuda solidităţii lui, pământul are o compoziţie lichidă într-o proporţie destul de mare. N-am face decât să provocăm deplasarea şi fisurarea plăcilor tectonice şi cine ştie ce cataclism seismic… După părerea mea, întregul univers este ţinut în frâu de nişte forţe mult mai complexe decât nişte banale forţe de atracţie. După cum ştii, Universul este în expansiune. S-a demonstrat asta. E vorba de expansiune spiralată. Asta s-a observat, chiar dacă nu s-a demonstrat prin calcule. Şi atunci se pune intrebarea: de ce? Dacă echilibrul e realizat doar de forţe de atracţie, de ce Universul se dilată? Si de ce în spirală?
– Poate că este o expansiune dezordonată care din punctele de observaţie de până acum, pare spiralată, obiectă tânăra.
– Poate… Dar dacă nu e aşa, înseamnă că Universul evoluează după legi şi forţe mai complexe decât a prezis răposatul, ilustrul Newton. Cel mai probabil un sistem de milioane de miliarde de câmpuri magnetice care interacţionează între ele.
Urmă o pauză lungă. Constanţa era uimită, dar rămase tăcută. Ceva din atitudinea profesorului îi spunea că explicaţia nu se terminase încă. Ba chiar acum începea. Într-un târziu, profesorul continuă:
– Teoria mea e nedemonstrată… încă. Dar dacă este aşa, prin experimentul ăsta voi reuşi să evidenţiez şi să măsor cu exactitate intensităţile campurilor magnetice ale corpurilor cereşti din apropiere şi, pe baza rezultatelor voi reuşi să calculez evoluţia expansiunii spiralate. De aici până la prezicerea pe termen lung a evoluţiei Universului sau la evidenţierea, în sfârşit, cu exactitate a centrului acestuia nu sunt decât câţiva paşi mărunţi. Vom fi capabili astfel să înţelegem mai bine ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Şi, mai ales, ceea ce se va întâmpla. Universul nu va mai fi imprevizibil. Şi nici infinit…
Profesorul tăcu şi privi către fată, aşteptând parcă un răspuns. Căuta de fapt sclipirea înţelegerii din ochii ei. În schimb, ea oftă şi zise:
– Este peste puterile mele să înţeleg toate astea, profesore. Dar am încredere în tine că ai să faci ce e mai bine.
– Eşti o cauza pierdută, Constance, o tachina el. Dar sper că într-o zi să poţi să-mi calci pe urme şi să îmi duci munca la bun sfârşit. Eu am ambiţii prea lungi pentru o viaţă de om. De-aş trăi până o să te fac să înţelegi…
– E inutil, profesore. Nu ţi-ar ajunge şapte vieţi pentru asta, chicoti asistenta.
În clipa următoare un bâzâit semnală un apel de la echipa de forări. Constance îşi coborâ microfonul şi spuse:
– Da, Derek, spune!
Şi, după o scurtă pauză:
– Bine. Mulţumim.
Ridică din nou microfonul şi se adresă profesorului:
– Băieţii lui Derek au perforat punga. N-are gaze inflamabile. Doar mult monoxid de carbon. Dar s-au impiedicat de o altă problemă. Au început să li se încingă utilajele. Acolo jos e al naibii de fierbinte. Au spus că fac o pauză de masă şi apoi se reapucă de treabă.
Tânăra apăsă nişte butoane trezind la viaţă mult râvnita capsulă de recreere a echipei de forări, aflată 15 kilometri mai jos. În spatele uşilor antifonate de cromglass care despărţeau puţul viitorului ascensor de restul grotei, utilajele de evacuare a materialului de forare se opriră şi praful omniprezent începu să se împrăştie. Aproape concomitent monitorul corespunzător camerei de supraveghere din capsulă se opaciză uşor, semn că sistemul de răcire funcţiona la regim intens pentru a crea un mediu plăcut pentru muncitori. Câteva secunde mai târziu, un deget uriaş şterse aburii şi în cadrul monitorului apăru figura osoasă şi nebărbierită a lui Derek. Era murdar de praf pe acolo pe unde masca de gaze nu-i acoperise faţa. Ridică degetul mare în sus în semn de apreciere şi buzele se mişcară rostind cuvinte pe care la suprafaţă numai Constance le putea auzi, în casca sa, dar după feţele vesele ale celorlalţi muncitori din spatele său şi după zâmbetul ruşinat şi roşeaţa bruscă din obrajii asistentei, mesajul părea să aibă carenţe mari la capitolul decenţă. Puţin stânjenită, tânăra se uită la ceas şi apoi zise către fizician:
– Ne-au urat poftă bună, ceea ce îmi reaminteşte că mi-e o foame de lup.
– În cazul ăsta te invit la un picnic, spuse profesorul, oferindu-şi galant braţul.
Constanţa chicoti amuzată.
– Eu mănânc în timp ce lucrez, profesore. Mai am multa treabă… care însă, poate să mai astepte, adăugă repede, observând încruntarea fizicianului.
Îl apucă de braţ şi intrară împreună în ascensor. La suprafaţă, nu departe de hangarul de acces, sub o umbrelă mare de soare, îi aşteptau o măsuţă mică de campanie şi două scaune pliante. Pe măsuţă un coş cu mâncare şi un termos mare stăteau atent asezate pe un stergar alb cu motive florale.
– Profesore, iar i-ai pus la treabă pe băieţii de la securitate? remarcă tânăra.
– Şi-aşa stau degeaba, protestă fizicianul. Nu mor de surmenaj dacă înfig o umbrelă în nisip.
– Sunt de la securitate, profesore, sublinie asistenta. Sunt aici ca să ne protejeze pe noi.
– Suntem în deşert, Constance. De cine să ne apere? De scaieţi?
Tânăra râse şi se aşeză pe unul dintre scaune, jinduind deja la conţinutul termosului.

(Va urma…)

Anunțuri

5 răspunsuri to “Omega V”

  1. […] e faptul că am publicat iar în Cronici. Un capitol la Omega luuuuuung. Aşa că nu vă aventuraţi decât dacă aveţi vreo 10 minute […]

  2. bogdan said

    acum vreau mai mult… ai pornit mașinăria, acum trebuie să o hrănești. hai voluto la bicicletta? e mo pedala! 😀

    în altă ordine de idei, mi-a plăcut și partea cu explicația/demonstrația științifică. de obicei zonele acelea nu trebuiie lăsate să cucerească textul, adică trebuie ținute sub control ca dimensiune, dar cred că aici este OK. bravo, abia aștept continuarea.

    • Victor said

      Din câte îmi amintesc, e singura parte cu explicaţii ştiinţifice mai detaliate din toată nuvela. Va mai urma o mică parte mai târziu, dar aia e mult mai scurtă. Sper să-ţi placă la fel de mult până la sfârşit.

  3. […] apărut aşa, din neant pe meleagurile irosite. Mare om, mare caracter, scriituri bune, mai ales pe Cronicile Infinitului. Asta nu are absolut nici o legătură cu restu’ articolului, doar am simţit nevoia să […]

  4. […] Gabriela Neagu, Geocer, Georgiana Mocanu, Injineru, Melami, Mirela Pete, Nice, Simion Cristian, Victor Bucur, Ziarul de la 5 (Dan), Alexandru Nistor, Dan din Maramures, Lu, Se-cret, Turist Clujan, Adela – […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: