Fluturi – Începutul

Încheiem programul nostru informativ cu o ştire de ultimă oră. Am fost informaţi de către Institutul Internaţional de Cercetare şi Exploatare a Spaţiului Cosmic că astăzi, în jurul orei 3 dimineaţa profesorul Aaron McMurtry, comparând mai multe imagini preluate la intervale regulate de timp, de către observatorul astronomic Hulk din Arizona, a descoperit undeva în constelaţia Sagitarius o formaţiune după toate aparenţele gazoasă, care se deplasează pe o traiectorie neregulată cu o viteză ieşită din comun. Norul respectiv are o formă alungită şi sinuoasă. Analizându-se spectrul luminos emis de această apariţie neobişnuită, se bănuieşte că ar fi compusă în cea mai mare parte din praf cosmic şi particule de gheaţă carbonică. Nu este exclusă nici existenţa unei mici cantităţi de apă sub formă de cristale de gheaţă. Profesorul McMurtry a exculs însă vehement ideea unei comete, argumentându-şi părerea prin faptul că obiectul neidentificat are o traiectorie neregulată. Nu se cunoaşte cauza deplasării acestei formaţiuni noroase cum nu se poate explica nici viteza fantastică a acestei deplasări, estimată la aproximativ 75% din viteza luminii. O altă ipoteză emisă de profesorul McMurtry susţine că norul ar putea proveni din coada unei comete ce a explodat cu multe milenii în urmă, din motive necunoscute, ipoteză susţinută de compoziţia prezumtivă a norului. Profesorul a declarat, cităm: „Deplasarea aleatorie se datorează foarte probabil câmpurilor gravitaţionale ale diferitelor stele, pe care formaţiunea le străbate, dar viteza ametiţoare, pe care, din păcate, nu mi-o pot explica, generează o forţă de inerţie suficient de mare încât să împiedice fixarea pe o orbită gravitaţională.” Am încheiat citatul. Precizăm că grupul de astre cunoscut sub numele de constelaţia Sagitarius este localizată în centrul galaxiei noastre, la o distanţă de aproximativ 25 000 de ani-lumină faţă de sistemul nostru solar. Calculele preliminare efectuate de profesorul McMurtry arată că fenomenul cosmic se poate observa la o distanţă relativ mică faţă de constelaţia Săgetătorului, în direcţia sistemului nostru solar. Mai precis, ne despart de ciudata apariţie nu mai puţin de 20 000 de ani-lumină de vid interstelar cu o marjă de eroare de aproximativ 100 de ani-lumină. Deci, aşa cum ne liniştesc astronomii, este posibil ca în prezent acest neobişnuit fenomen nici să nu mai existe
Această ştire încheie grupajul nostru informativ. Urmăriţi ştirile de la ora 23 pentru noi amănunte. Vă mulţumim pentru atenţie şi vă urăm o seară plăcută. Rămâneţi cu UNN pentru a urmări filmul serii în premieră TV, după o scurtă pauză publicitară.
(Extras din grupajul informativ din data de 17 martie 2046, ora 19, UNN NETWORK.)

Dacă această ştire ar fi fost măcar pe jumătate adevărată, probabil că întâmplările care au urmat ar fi decurs altfel. Însă lucrurile nu erau aşa de roz cum păreau… Nici măcar de un roz mai palid. Din cauza unor erori de utilizare a observatorului Hulk şi a unei interpretări greşite a datelor oferite de acesta, profesorul greşise amarnic în privinţa ciudatei apariţii intergalactice. Greşeala se datora cumva şi excesului de zel sau încrederii exagerate în sine. Profesorul nu era cunoscut drept unul dintre cei mai modeşti oameni. Drept pentru care greşise localizarea norului, greşise alcătuirea lui… greşise în mai toate privinţele, mai puţin cea a existenţei norului. Dar şi acesta era un adevăr relativ.
Mai întâi de toate, norul cosmic se afla mult mai aproape decât “aproximase” McMurtry. Cu mult, mult mai aproape. Drept pentru care “marja de eroare” a profesorului se majorase la 19 997 de ani lumină. O eroare de calcul atât de mare pentru a calcula nişte distanţe atât de mici este inadmisibilă. Mai ales când ai pe mână un observator astronomic precum Hulk. Şi totuşi se întâmplase. Cu alte cuvinte, ciudata apariţie se afla de fapt la doar puţin mai mult de doi ani lumină de sistemul nostru solar.
Era oricum prea târziu pentru a face ceva împotriva ameninţării, dar profesorul, vrând să-şi repare imaginea şifonată şi continuându-şi cercetările, a constatat că de fapt se înşelase şi într-o altă privinţă. Cea a unicităţii fenomenului. Un şir de alte câteva zeci de formaţiuni noroase similare pornea din Sagitarius şi se sfârşea după un traseu lung şi sinuos, cu primul nor care acum se apropia vertiginos de sistemul nostru planetar. Într-adevăr originea părea să fie constelaţia Săgetătorului. Aici profesorul nu se înşelase. Oricum nu se mai putea face nimic…

Nimeni nu şi-ar fi închipuit că lumea ar putea să sfârşească într-un asemenea mod. În trecut futurologii romantici îşi închipuiseră apocalipsa ca un adevărat infern: războaie, cataclisme nucleare, explozii termobarice sau neutronice şi alte orori atomice, cu cadavre sfârtecate, viscere şi sânge peste tot. Alţii, fiind mai puţin sadici sau, într-un mod bizar, mai optimişti, prevestiră omenirii un sfârşit mai puţin sângeros dar la fel de plin de glorie: devastată de cutremure feroce, invadată de apele oceanelor, perpelită de arşiţa vânturilor solare, năpădită de alge sau de insecte sau congelată de marea glaciaţiune. Alţii duseseră sfârşitul lumii pe culmile gloriei şi îşi închipuiseră pământul distrus de explozia soarelui sau lovit de asteroizi gigantici. Şi, în sfârşit, cei aflaţi la cealaltă extremă, profeţeau stirpei umane un sfârşit total lipsit de măreţie şi anume un sfârşit în care oamenii dispăreau devoraţi de viruşi şi boli fără leac, decimaţi de foamete sau sufocaţi de propria lor poluare.
Fuseseră emise fel de fel de ipoteze, unele grandioase, altele banale, unele geniale, altele stupide… Dar nimeni nu-şi imaginase că omenirea ar putea avea un astfel de sfârşit. Un sfârşit inexorabil şi inevitabil.
– Fluturi???
– Da, fluturi. Fluturi interstelari!…
Când ştirea a fost făcută publică au existat o mulţime de polemici. Oameni de ştiinţă se certau, îşi aruncau ofense şi injurii şi îşi râdeau în nas unul altuia. “Cine a mai auzit de aşa ceva? Fluturii, aceste vietăţi frumoase şi atât de fragile să fie capabile să străbată parsecii vidului interstelar…”
Ipoteza a fost de la început atât de absurdă încât nimeni nu a luat-o în seamă sau dacă totuşi i-a dat cineva atenţie a făcut-o doar cu scopul de a râde copios de ea sau de cei care au lansat-o. Şi totuşi s-a dovedit a fi mai mult decât o simplă ipoteză…

(Va urma…)